Interviu cu un vampir [Interview with the Vampire - ro]

Vampirul oftă. Băiatul stătea sprijinit în cot, cu faţa în palma dreaptă, iar expresia lacomă de pe chip nu se potrivea deloc cu roşeaţa ochilor săi.

— Crezi că mă joc cu tine? întrebă vampirul şi sprîncenele frumoase şi negre i se uniră o clipă.

— Nu, spuse băiatul repede. Ştiu că nu trebuie să-ţi mai pun întrebări. O să-mi spui totul cînd o să vrei.

Apoi tăcu şi se uită la vampir ca şi cum ar fi fost pregătit să-l asculte din nou.

Atunci se auzi un zgomot în depărtare, undeva în vechea clădire victoriană în care se aflau, cel dintîi sunet de acest fel pe care îl auziseră. Băiatul îşi îndreptă privirea spre uşa care dădea spre coridor. Parcă uitase de existenţa clădirii. Cineva călca apăsat pe scîndurile vechi. Dar vampirul era netulburat. Se uită în altă parte ca şi cum s-ar fi detaşat din nou de prezent.

— Satul acela. Nu pot să-ţi spun cum se numea, pentru că nu-mi mai aduc aminte. Îmi amintesc doar că se afla la mile întregi depărtare de coastă şi noi călătoream singuri cu trăsura. Şi ce trăsură! Era opera Claudiei şi ar fi trebuit să mă aştept; dar, pe atunci, lucrurile mă luau întotdeauna pe neaşteptate. Din prima clipă cînd am ajuns la Varna, simţisem o anumită schimbare la ea, care m-a făcut să-mi dau seama imediat că era şi fiica lui Lestat, nu numai a mea. De la mine învăţase valoarea banilor, dar de la Lestat moştenise pasiunea de a-i cheltui; şi n-a vrut să plece fără cea mai luxoasă trăsură neagră pe care am găsit-o, cu banchete de piele pe care ar fi încăput cîţiva călători, nu numai un bărbat şi un copil care foloseau minunatul interior doar pentru transportarea unei lăzi din lemn de stejar împodobită. În spate erau legate două cufere cu cele mai bune haine pe care le găsisem în magazinele de acolo şi goneam pe acele roţi imense şi uşoare şi pe acele arcuri excelente care purtau atîta greutate cu o uşurinţă înspăimîntătoare pe drumurile acelea de munte. Era ceva tulburător cînd nu exista nimic altceva în acel ţinut ciudat, caii mergînd în galop şi uşoara aplecare a trăsurii. Şi era un ţinut cu adevărat ciudat. Izolat, întunecat, aşa cum sînt zonele de ţară, de obicei, cu castelele şi ruinele adesea învăluite în întuneric cînd luna intra în nori, aşa încît simţeam o nelinişte cum nu simţisem niciodată la New Orléans. Şi nici cu oamenii nu era mai uşor. Eram întotdeauna goi şi rătăciţi în micile lor cătune şi mereu conştienţi că, printre ei, ne aflam într-un mare pericol.

În New Orléans, niciodată nu trebuise să ne ascundem aşa cînd ucideam. Ravagiile pe care le făceau febra, molima, criminalii — concurau cu noi şi ne întreceau. Dar aici, trebuia să facem eforturi extraordinare pentru ca o ucidere să treacă neobservată. Pentru că acei oameni simpli de la ţară, cărora străzile aglomerate ale New Orléans-ului li s-ar fi părut înspăimîntătoare, erau convinşi că morţii chiar mergeau şi chiar le beau sîngele celor vii. Ne cunoşteau numele: vampiri, diavoli. Iar noi, care ne aflam în căutarea celor mai slabe zvonuri, nu voiam absolut deloc să dăm naştere unora.

Călătoream singuri, repede şi făcînd risipă printre ei, chinuindu-ne să fim în siguranţă în ostentaţia noastră, auzind discuţii despre vampiri foarte uşor lîngă focurile din hanuri, unde fiica mea dormea liniştită la pieptul meu şi eu găseam în mod invariabil pe cîte cineva printre ţărani care vorbea destulă germană sau, uneori chiar franceză, încît să discute cu mine despre cunoscutele legende.

Dar, în cele din urmă, am ajuns în acel sat care avea să reprezinte punctul de cotitură al călătoriei noastre. Nu-mi amintesc cu plăcere de nimic din călătoria aceea, nici de prospeţimea aerului, nici de răcoarea nopţilor. Nici acum nu pot să vorbesc despre ea fără să mă cutremur puţin.

Cu o noapte înainte fusesem la o fermă, aşa că nu auzisem nimic care să ne pregătească — numai aspectul dezolant al locului: pentru că n-am ajuns tîrziu, nu destul de tîrziu ca obloanele să fie lăsate şi zăvorite sau ca o lampă stinsă să se legene deasupra intrării boltite a hanului.

Gunoaiele erau strînse în faţa uşilor şi mai existau şi alte semne care arătau că ceva nu era în regulă. O cutiuţă cu flori veştejite aşezată sub vitrina unui magazin acoperită de oblon. Un butoi se rostogolea înainte şi înapoi în mijlocul curţii hanului. Locul arăta ca un oraş bîntuit de molimă. Dar, chiar cînd o lăsam pe Claudia jos pe pămîntul bătătorit de lîngă trăsură, am zărit un firicel de lumină pe sub uşă hanului. „Pune-ţi gluga”, i-am spus eu repede. „Vin”. Cineva dinăuntru trăgea zăvorul. La început, n-am văzut decît lumina din spatele siluetei prin puţinul spaţiu care mai rămînea pe lîngă ea. Apoi, lumina felinarelor de la trăsură au sclipit în ochii ei.

„O cameră pentru noaptea asta!” am spus eu în germană. Şi caii mei au nevoie de îngrijire, foarte mare nevoie!”

„Noaptea nu e pentru călătorit…, mi-a spus ea cu o voce stranie lipsită de orice inflexiune. Şi cu un copil.” În timp ce rostea aceste cuvinte, am observat că mai erau oameni înăuntru, în spatele ei. Le auzeam şoaptele şi vedeam licărirea unui foc. Din cîte îmi dădeam seama, în jurul lui erau adunaţi în mare măsură ţărani, în afară de un bărbat care era îmbrăcat cam ca mine, cu o haină elegantă şi cu o manta pe umeri; dar hainele lui erau neîngrijite şi ponosite. Părul roşu îi strălucea în lumina focului. Era un străin, ca şi noi şi era singurul care nu ne privea. Capul i se legăna uşor ca şi cum ar fi fost beat.

„Fetiţa mea e obosită”, i-am spus eu femeii. N-avem unde să mergem în altă parte.” Am luat-o pe Claudia în braţe. Ea şi-a întors faţa spre mine şi i-am auzit şoapta: „Louis, usturoiul şi crucifixul de deasupra uşii!” Nu văzusem acele lucruri. Era un crucifix mic, cu trupul lui Hristos din bronz lipit pe lemn, iar funia de usturoi era înfăşurată în jurul lui, o funie proaspătă împletită cu o alta veche, pe care căpăţînile erau veştejite şi uscate. Femeia mi-a urmărit privirea, apoi s-a uitat la mine cu asprime şi am văzut cît de epuizată era, cît de roşii îi erau pupilele şi cum îi tremura mîna care ţinea şalul pe piept. Părul negru îi era complet răvăşit. M-am apropiat şi mai mult pînă am ajuns aproape de prag, iar ea a deshis uşa brusc, de parcă s-ar fi decis să ne lase să intrăm. Cînd am trecut pe lîngă ea, a rostit o rugăciune, eram sigur, deşi n-am înţeles acele cuvinte slave.

Încăperea strimtă şi cu grinzi joase era plină de oameni, bărbaţi şi femei, aşezaţi de-a lungul pereţilor îmbrăcaţi în plăci de lemn, pe bănci şi chiar pe jos. Era ca şi cum tot satul s-ar fi adunat acolo. Un copil dormea în braţele unei femei şi un altul dormea pe scară, înfăşurat în pături, cu genunchii strînşi pe o treaptă şi cu braţele servindu-i drept pernă pe următoarea treaptă. Peste tot atîrnau funii de usturoi de cuie şi agăţători, alături de oale de gătit şi căni. Focul era singura sursă de lumină şi arunca umbre pe chipurile încremenite care ne priveau.

Nimeni nu ne-a făcut semn să ne aşezăm şi nu ne-a oferit nimic dar, în cele din urmă, femeia mi-a spus în germană că puteam să duc caii în grajd dacă doream. Mă privea cu ochii aceia uşor speriaţi şi încercănaţi, dar, apoi, chipul i s-a mai îmbunat. Mi-a spus că va sta în uşa hanului cu o lampă, dar că trebuia să mă grăbesc şi să las copilul acolo.