Însă, altceva îmi atrăsese atenţia, un miros pe care îl simţeam dominîndu-l pe cel al lemnului ars şi al vinului. Era mirosul morţii. Am simţit-o pe Claudia apăsîndu-şi mîna pe pieptul meu şi i-am văzut degeţelul îndreptat spre o uşă de la picioarele scării. De acolo venea mirosul.
Pînă cînd m-am întors, femeia îmi pregătise o cană cu vin şi un castron cu ciorbă. M-am aşezat, ţinînd-o pe Claudia pe genunchi, dar ea stătea cu capul întors numai spre uşa aceea misterioasă. Toate privirile erau aţintite asupra noastră ca şi mai înainte, în afară de cea a străinului. Acum îi vedeam profilul cu claritate. Era mult mai tînăr decît îmi închipuisem şi aspectul răvăşit se datora emoţiilor. Avea chiar un chip plăcut şi prelung, iar pielea albă şi pistruiată îl făcea să pară un băieţandru. Ochii lui mari şi albaştri erau fixaţi asupra focului ca şi cum ar fi stat de vorbă cu acesta şi, atît genele cît şi sprîncenele, erau aurii în lumină, ceea ce îi dădea un aer foarte inocent şi deschis. Dar era nefericit, tulburat, beat. Deodată, s-a întors spre mine şi am văzut că plînsese. „Vorbeşti engleză?” m-a întrebat el cu o voce care a părut tunătoare în liniştea aceea.
„Da”, i-am spus, iar el s-a uitat la ceilalţi triumfător. Ei îl priveau ca nişte stane de piatră.
„Vorbeşti engleză” a strigat el schiţînd un zîmbet amar, ridicîndu-şi privirea spre tavan şi apoi fixîndu-şi-o asupra mea. „Pleacă din ţara asta”, a zis el apoi. „Pleacă imediat. Ia-ţi trăsura, caii şi mînă-i pînă cad laţi, dar pleacă!” Umerii au început să-i tresalte scuturaţi de convulsii, de parcă ar fi fost bolnav. A dus mîna la gură. Femeia, care acum stătea lîngă perete, cu mîinile încrucişate peste şorţul murdar, a spus calmă în germană:
„În zori, poţi pleca. În zori.”
„Dar ce este?” am întrebat-o eu în şoaptă, după care m-am uitat la el. Mă privea cu nişte ochi sticloşi şi roşii. Nimeni nu vorbea. Un buştean a căzut greu în foc.
„Nu vrei să-mi spui?” l-am întrebat eu cu blîndeţe pe englez. S-a ridicat. O clipă am crezut că o să cadă. Era mult mai înalt decît mine şi capul i-a căzut în faţă, apoi pe spate, înainte de a se îndrepta şi de a-şi propti mîinile de marginea mesei. Haina lui neagră era pătată de vin, ca şi manşeta cămăşii. „Vrei să vezi?” m-a întrebat el privindu-mă în ochi. „Vrei să vezi cu ochii tăi?” Se simţea un ton uşor patetic în glasul lui cînd a rostit acele cuvinte.
„Lasă copilul!” a spus femeia brusc, făcînd un gest iute şi imperios.
„Doarme”, am spus eu şi, ridicîndu-mă, l-am urmat pe englez spre uşa de la picioarele scării. A fost o uşoară mişcare cînd cei care erau mai apropiaţi de ea s-au dat la o parte şi, apoi am intrat într-un salonaş împreună. Pe bufet ardea o singură lumînare şi primul lucru pe care l-am văzut a fost un şir de farfurii pictate cu delicateţe aşezate pe un raft. La fereastră erau perdele, iar pe perete era o icoană lucioasă care îi înfăţişa pe Fecioara Maria cu Cristos copil. Dar pereţii şi scaunele înconjurau o masă mare de stejar, pe care se afla întins trupul unei femei tinere, cu mîinile albe încrucişate pe piept, cu părul castaniu încîlcit şi înfăşurat în jurul gîtului alb şi subţire şi sub umeri. Chipul ei drăguţ căpătase deja rigiditatea morţii. Mătănii de culoarea ambrei îi licăreau în jurul încheieturii şi pe lîngă o parte a fustei de lînă neagră. Alături de ea se aflau o pălărie roşie din fetru foarte frumoasă, cu boruri largi şi văl şi o pereche de mănuşi negre. Era totul pregătit ca şi cum ea ar fi trebuit să se trezească şi să şi le pună. Englezul a mîngîiat pălăria uşor, apropiindu-se de ea. Era pe punctul de a se prăbuşi. Scosese o batistă mare din buzunarul hainei şi îşi acoperise faţa. „Ştii ce vor să facă cu ea?” a şoptit el uitîndu-se la mine. „Ai idee?” Femeia a venit în urma noastră şi l-a apucat de braţ, dar el a îndepărtat-o cu brutalitate. „Ştii? m-a întrebat el cu o privire aprigă. Sălbaticii!”
„Încetează!” i-a spus ea printre dinţi, dar el a încleştat maxilarul şi a scuturat din cap, aşa încît o şuviţă de păr roşcat i-a căzut pe ochi. „Lasă-mă-n pace.” Cineva şoptea în cealaltă încăpere. Englezul s-a uitat din nou la tînăra femeie şi ochii i s-au umplut de lacrimi. „Atît de inocentă”, a zis el încet, după care s-a uitat în tavan şi a încleştat pumnul drept, şoptind: Blestemat să fii… Doamne! Blestemat!”
„Dumnezeule”, a şoptit femeia şi şi-a făcut repede semnul crucii.
„Vezi asta? m-a întrebat el şi a dat la o parte cu grijă dantela de pe gîtul moartei, de parcă n-ar fi putut, n-ar fi vrut să atingă acea carne care se împietrea. Pe gîtul ei, inconfundabile, se aflau cele două puncte, pe care le mai văzusem de o mie de ori pe tot atîtea gîturi, săpate în pielea îngălbenită. Bărbatul şi-a acoperit faţa cu mîinile, legănîndu-şi trupul înalt şi subţire pe călcîie. Am senzaţia că o să înnebunesc!” a spus el.
„Hai, linişteşte-te”, a zis femeia, ţinîndu-l în timp ce el se zbătea, şi s-a făcut roşie la faţă, deodată.
„Lasă-l în pace, i-am spus eu. Lasă-l. O să am eu grijă de el.”
Gura ei se schimonosi. „Vă dau afară pe toţi, în întuneric, dacă nu încetaţi.” Era prea obosită pentru a face asta, prea aproape de criză ea însăşi. Dar, apoi, ne-a întors spatele, strîngîndu-şi şalul în jurul trupului şi a ieşit tăcută, cei care se adunaseră la uşă făcîndu-i loc.Englezul plîngea.
Îmi dădeam seama ce trebuia să fac, dar nu numai că voiam să aflu totul de la el, inima îmi bătea de o emoţie tăcută. Mă durea îngrozitor să-l văd astfel. Soarta m-a adus prea necruţător de aproape de el.
„O să stau cu tine”, m-am oferit eu şi am tras două scaune lîngă masă. El s-a aşezat abătut, cu privirea aţintită asupra lumînării care pîlpîia alături. Am închis uşa şi pereţii au părut să se dea înapoi, iar cercul de lumină să fie mai strălucitor în jurul capului său plecat. S-a rezemat de bufet şi şi-a şters faţa cu batista. După aceea, a scos o sticlă îmbrăcată în piele din buzunar pe care mi-a oferit-o, dar am refuzat.
„Vrei să-mi spui ce s-a întîmplat?”
El a încuviinţat. „Poate poţi să aduci puţină lumină pe-aici, a zis el. Eşti francez, nu? Ştii, eu sînt englez.”
— „Da”, am spus eu dînd din cap.
După aceea, apăsîndu-mi mîna şi băutura amorţindu-i atît de mult simţurile, încît nu i-a simţit răceala, mi-a spus că numele său era Morgan şi că avea nevoie de mine, mai mult decît avusese de cineva vreodată. În clipa aceea, ţinîndu-i mîna, simţindu-i ferbinţeala, am făcut un lucru ciudat. I-am spus cum mă cheamă, ceea ce nu dezvăluiam absolut nimănui. Dar el se uita la femeia cea moartă ca şi cum nu m-ar fi auzit, iar pe buze i s-a ivit ceea ce părea a fi cel mai stins zîmbet şi ochii i s-au umplut de lacrimi. Expresia lui ar fi mişcat orice fiinţă omenească; ar fi putut fi chiar mai mult decît ar fi putut suporta unii.
„Eu am făcut asta, a zis el făcînd un semn din cap. Eu am adus-o aici.” A înălţat din sprîncene ca şi cum s-ar fi mirat.
„Nu, am spus eu repede. N-ai făcut-o tu. Spune-mi cine a făcut-o.”
Dar, atunci, a părut derutat, căzut pe gînduri. „Nu plecasem niciodată din Anglia, a început el. Pictam, ştii… de parcă acum ar mai conta… picturile, cartea! Mi s-a părut totul atît de ciudat! Atît de pitoresc!” Şi-a plimbat privirea prin încăpere şi glasul i s-a frînt. Mult timp s-a uitat la ea din nou, după care i-a spus încet: „Emily”, şi eu am avut impresia că sesizasem ceva de preţ în inima lui. Apoi, treptat, povestea a început să curgă. O călătorie de nuntă prin Germania apoi în ţara aceea, oriunde îi purtau diligentele, oriunde Morgan găsea peisaje de pictat. În cele din urmă, ajunseseră în acel loc îndepărtat, pentru că, în apropiere se afla o mînăstire despre care se spunea că ar fi fost foarte bine păstrată. Dar Morgan şi Emily n-au ajuns niciodată la mînăstirea aceea, căci tragedia îi aşteptase aici. S-a dovedit că diligentele nu treceau pe acolo, aşa că Morgan plătise unui fermier să-i transporte cu căruţa. Dar în după-amiaza cînd sosiseră, era o mare agitaţie în cimitirul din afara satului. După ce a aruncat o privire, omul a refuzat să se dea jos din căruţă ca să vadă mai bine.