„Părea să fie un fel de procesiune, a zis Morgan, oamenii fiind îmbrăcaţi cu hainele cele mai bune şi, unii dintre ei, chiar cu flori în mîini; adevărul e că mi s-a părut chiar fascinant. Voiam să văd. Eram atît de curios, încît l-am lăsat pe om să plece, noi rămînînd acolo cu bagajele. Mai în faţă se vedea satul. De fapt, mai mult eu voiam decît Emily, dar era atît de maleabilă. Pînă la urmă am lăsat-o aşezată pe valize şi am urcat colina fără ea. Ai văzut cimitirul cînd ai venit încoace? Nu, bineînţeles că nu l-ai văzut. Slavă Domnului că trăsura te-a adus aici teafăr. Deşi, dacă ai fi trecut pe acolo, indiferent cît de obosiţi ar fi fost caii…” A tăcut brusc.
„Care-i pericolul?” l-am îndeamnat eu cu blîndeţe.
„Ah… pericolul! Barbarii!” a murmurat el şi a aruncat o privire spre uşă, după care a luat o înghiţitură din sticlă şi i-a pus dopul. Ei bine, nu era nici o procesiune. Mi-am dat seama de asta imediat, a spus el. Oamenii nici nu mi-au vorbit cînd am ajuns sus — îi ştii cum sînt; dar nu m-au împiedicat să privesc. Adevărul e că nu ţi-ar fi venit să crezi că stăteam acolo. N-o să mă crezi cînd o să-ţi spun ce-am văzut, dar trebuie să mă crezi, pentru că, dacă n-o faci, înnebunesc, ştiu asta.”
„O să te cred, spune”, i-am zis eu.
„Ei bine, cimitirul era plin de morminte proaspete, am văzut imediat, unele avînd cruci noi din lemn, altele fiind doar nişte movilite de pămînt cu flori încă proaspete; iar cîţiva din ţăranii care se aflau acolo ţineau flori în mîini, de parcă ar fi vrut să împodobească acele morminte; însă, toţi stăteau nemişcaţi, cu privirile aţintite asupra a doi bărbaţi care ţineau un cal alb de căpăstru — şi ce animal era . Dădea din picioare şi scutura din cap, de parcă n-ar fi vrut să stea acolo; era frumos, chiar splendid — un armăsar alb ca zăpada. Ei bine, la un moment dat — şi nu pot să-ţi spun cum s-au înţeles, pentru că nici unul nu scosese un cuvînt — unul din bărbaţi, şeful, presupun, a lovit calul cu putere cu coada unei lopeţi şi animalul a ţîşnit ca turbat în sus pe deal. Îţi închipui că nu-mi imaginam să mai vedem calul o vreme. Dar m-am înşelat. Peste o clipă a încetinit, întorcîndu-se în galop printre mormintele vechi şi coborînd dealul spre cele mai recente. Toţi acei oameni îl priveau. Nimeni nu scotea un sunet. A venit tropăind peste movile, printre flori şi nimeni nu încerca să-l prindă de căpăstru. Apoi, s-a oprit deodată, chiar în faţa unui mormînt.”
Şi-a şters ochii, dar lacrimile aproape că dispăruseră. Părea la fel de fascinat de povestea aceea ca şi mine.
„Ei bine, uite ce s-a întîmplat, a continuat el. Animalul s-a oprit, deci, acolo. Deodată, din mulţime, s-a auzit un strigăt. Nu, nu era un strigăt, era ca şi cum toţi ar fi gemut, după care s-a făcut linişte. Iar calul stătea acolo şi scutura din cap; în cele din urmă, omul acela care era şeful, a ţîşnit în faţă şi a strigat cîtorva din cei de acolo; una din femei a ţipat şi s-a aruncat pe mormînt, aproape chiar sub copitele calului. M-am apropiat cît am putut de mult. Am văzut placa funerară cu numele decedatei pe ea; era o tînără, care murise de numai şase luni, datele fiind gravate acolo, iar femeia aceea disperată, în genunchi pe pămînt, se prinsese de placă, de parcă ar fi vrut să o smulgă. Oamenii încercau să o dea la o parte. Îmi venea să plec, dar nu puteam, nu înainte de a vedea ce aveau de gînd să facă. Şi bineînţeles, Emily era în siguranţă, nici unul din oamenii aceia dîndu-ne atenţie vreunuia dintre noi. Ei bine, doi din ei au izbutit, în cele din urmă, să ridice femeia, după care, celălalt a adus lopeţile şi au început să sape în mormînt. În curînd, unul din ei era înăuntru şi toţi stăteau atît de nemişcaţi, încît se auzea şi cel mai mic zgomot, lopata aceea care săpa şi pămîntul care era aruncat grămadă. Nu pot să-ţi spun cum era. Soarele strălucea deasupra noastră, nici un nor nu era pe cer şi toţi stăteau împrejur, ţinîndu-se unul de altul acum şi, chiar şi femeia aceea îndurerată…” A tăcut, pentru că privirea îi căzuse asupra lui Emily. Aşteptam liniştit. Am auzit whisky-ul cînd a dus sticla la gură din nou şi m-am bucurat pentru el că era atît de mult acolo, încît putea să bea şi să-şi alunge durerea. „Parcă era miezul nopţii pe dealul acela”, a spus el uitîndu-se la mine şi vocea îi era foarte scăzută. „Aşa aveam impresia. Apoi l-am auzit pe cel din mormînt, care deschidea capacul sicriului cu lopata! Au apărut scîndurile rupte. Le azvîrlea în dreapta şi în stînga. Deodată a scos un urlet îngrozitor. Ceilalţi s-au apropiat şi imediat au năvălit cu toţii spre mormînt, după care s-au dat cu toţii înapoi ca un val, scoţînd exclamaţii, unii din ei întorcîndu-se şi încercînd să-şi facă loc. Femeia aceea parcă înnebunise, îndoindu-şi genunchii şi încercînd să scape din mîinile celor care o ţineau. Ei bine, nu m-am putut abţine să nu mă duc. Bănuiesc că nimic nu m-ar fi putut împiedica şi-ţi spun că a fost prima oară cînd am făcut aşa ceva şi, aşa să-mi ajute Dumnezeu, a fost şi ultima. Acum trebuie să mă crezi, trebuie! Acolo, în sicriul acela, unde omul stătea pe scîndurile rupte care mai rămăseseră peste picioarele ei, se afla moarta, şi-ţi spun…Îţi spun că era la fel de proaspătă, de trandafirie”, vocea i s-a frînt şi stătea acolo, cu ochii mari, cu mîinile ca şi cum ar fi ţinut ceva invizibil, implorîndu-mă să-l cred — „ca şi cum ar fi fost vie! îngropată de şase luni! Giulgiul era dat la o parte de pe ea, iar mîinile îi erau încrucişate pe piept de parcă dormea.”
A oftat. Mîna i-a căzut pe picior şi a clătinat din cap, o clipă privind doar. „Îţi jur! a spus el. Apoi omul care se afla în mormînt, s-a aplecat şi a ridicat mîna moartei. Îti spun că braţul acela se mişca la fel de uşor ca al meu! Îi ţinea mîna ca şi cum i-ar fi privit unghiile. Apoi a scos un strigăt şi femeia de lîngă mormînt i-a lovit cu picioarele pe cei care o ţineau, răscolind pămîntul astfel încît acesta cădea pe faţa şi părul cadavrului. Ah, şi era atît de drăguţă femeia aceea moartă; dacă ai fi văzut-o şi ce-au făcut pe urmă!”
„Spune-mi ce-au făcut”, i-am zis eu încet, deşi ştiam chiar dinainte ce avea să spună.
„Pe cuvînt…, a zis el. Nu ştim ce înseamnă astfel de lucruri decît cînd le vedem!” M-a privit, arcuind o sprînceană, de parcă mi-ar fi împărtăşit un secret îngrozitor. Nu ştim.
„Nu, nu ştim”, am spus eu.
„Să-ţi spun. Au luat un par, un par de lemn, fii atent, şi cel din mormînt l-a apucat împreună cu un ciocan, punîndu-i-l femeii pe piept. Nu-mi venea să cred! Apoi, lovindu-l cu putere, l-a înfipt în ea. Îţi spun, nu m-aş fi putut mişca nici dacă aş fi vrut; prinsesem rădăcini acolo. Apoi, omul acela, omul acela ca o bestie, a luat lopata şi, cu amîndouă mîinile, a înfipt-o în gîtul moartei. Capul îi era aşa.” A închis ochii, şi-a schimonosit faţa şi şi-a lăsat capul să cadă într-o parte. Mă uitam la el, dar nu-l vedeam deloc. Vedeam numai femeia aceea în mormîntul ei cu capul retezat şi simţeam o repulsie îngrozitoare în adîncul meu, de parcă o mînă m-ar fi strîns de gît, intestinele mi-ar fi urcat la suprafaţă şi n-aş mai fi putut să respir. Atunci am simţit buzele Claudiei pe încheietura mîinii. Se uita la Morgan şi părea să o fi făcut de multă vreme.