Morgan şi-a ridicat privirea încet spre mine, şi ochii îi erau înnebuniţi. „Asta vor să-i facă ei”, a spus el. „Lui Emily! Ei bine, n-o să-i las”, a spus el clătinînd din cap cu hotărîre. „N-o să-i las. Trebuie să mă ajuţi, Louis.” Buzele îi tremurau, iar chipul îi era schimonosit acum de acea disperare subită aşa încît, probabil, m-am dat înapoi fără să vreau. „Acelaşi sînge curge prin venele noastre, în noi doi. Adică, francez, englez, sîntem oameni civilizaţi, Louis. Ei sînt nişte sălbatici!”
„Încearcă să te linişteşti acum, Morgan, i-am spus eu. Vreau să-mi spui ce s-a mai întîmplat apoi. Cu tine şi cu Emily…”.
Se chinuia să scoată sticla. I-am luat-o eu din buzunar şi i-am deschis-o. „Eşti un om cumsecade, Louis; un adevărat prieten, a zis el cu emfază. Am luat-o şi am plecat repede. Aveau de gînd să dea foc cadavrului chiar acolo, în cimitir; şi Emily nu trebuia să vadă aşa ceva, nu atîta timp cît eu… A scuturat din cap. Nu găseam nici o trăsură care să ne ia de aici; nici unul din ei nu voia să plece acum pentru două zile cît era necesar ca să ne ducă într-un loc normal!”
„Dar cum ţi-au explicat asta, Morgan?” am insistat eu, pentru că vedeam că nu-i mai rămăsese mult timp.
„Vampirii! a spus el deodată şi whisky-ul i s-a vărsat pe mînă. Vampirii, Louis. Poţi să crezi una ca asta?” Şi a arătat spre uşă cu sticla. „O invazie a vampirilor! Toţi vorbeau în şoaptă, ca şi cum diavolul însuşi ar fi ascultat la uşă! Bineînţeles că i-au pus capăt. Au împiedicat-o pe femeia aceea nenorocită din cimitir să mai scurme pămîntul noapte de noapte ca să iasă la suprafaţă să se hrănească cu noi ceilalţi!” A dus sticla la gură. „Oh… Doamne…”, a gemut el.
L-am privit cum bea, aşteptînd răbdător. Si Emily…” a continuat el. A găsit că era fascinant. Cu focul acela, cu cina plăcută şi cu un pahar de vin bun. Ea nu văzuse femeia! Nu văzuse ce-i făcuseră, a spus el cuprins de disperare. Ah, cît de mult voiam să plec de aici; le-am oferit bani. «Dacă s-a terminat, le tot spuneam eu, unul din voi ar trebui să vrea aceşti bani, o mică avere doar ca să ne scoată de-aici.»”
„Dar nu se terminase…” am şoptit eu şi i-am văzut ochii umplîndu-i-se de lacrimi şi gura strîmbîndu-i-se de durere.
„Cu ea cum s-a întîmplat?” l-am întrebat eu apoi.
„Nu ştiu”, a zis el stins, clătinînd din cap, cu sticla lipită de frunte de parcă ar fi fost ceva rece, răcoritor, dar nu era.
„A venit în han?”
„Ei spun că ea s-a dus”, a mărturisit el cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. „Totul era încuiat! Au avut grijă de asta. Uşi, ferestre! Apoi s-a făcut dimineaţă, toţi vociferau şi ea dispăruse. Geamul era larg deschis şi ea nu era acolo. N-am stat nici măcar să-mi pun halatul. Am rupt-o la fugă. M-am oprit brusc lîngă ea, afară, în spatele hanului. Era să calc pe ea… zăcea întinsă acolo sub piersici. Ţinea în mînă o cană goală. Ţinea strîns o cană goală! Ei spun că a ademenit-o… că încerca să-i dea apă…”
Sticla i-a scăpat din mîini şi el şi-a astupat urechile, stînd încovoiat şi cu capul plecat. Am stat multă vreme şi l-am privit; nu aveam ce să-i spun. Iar cînd a spus încet că voiau să o pîngărească şi că ei spuneau că ea, Emily, era acum vampir, l-am asigurat că nu era, deşi nu cred că m-a auzit.
În cele din urmă, s-a mişcat înainte, gata să cadă. Părea să se întindă după lumînare şi, înainte ca braţul lui să ia contact cu bufetul, degetul lui a atins-o, iar ceara fierbinte a stins flăcăruia. Acum eram învăluiţi în întuneric şi capul îi căzuse pe braţ.
Toată lumina din încăpere părea strînsă în ochii Claudiei. Dar, în timp ce tăcerea se prelungea şi eu stăteam acolo, întrebîndu-mă, sperînd că Morgan nu avea să mai ridice capul, femeia a intrat în cameră. Lumînarea ei a făcut să-l vedem, beat, adormit.
„Pleacă acum, mi-a spus ea mie. Siluete întunecate se îngrămădeau în jurul ei şi vechiul han prinsese viaţă datorită bărbaţilor şi femeilor care îşi tîrşîiau picioarele. Du-te lîngă foc!”
„Ce vreţi să faceţi? am întrebat-o eu, ridicîndu-mă cu Claudia în braţe. Vreau să ştiu ce aveţi de gînd să faceţi!”
„Du-te lîngă foc”, mi-a poruncit ea.
„Nu, nu faceţi asta, am zis eu, dar ea a făcut ochii mici şi şi-a dezvelit dinţii. Pleacă!” a spus ea.
„Morgan”, l-am strigat eu, dar el nu m-a auzit, nu putea să mă audă.
„Lasă-l în pace”, mi-a zis femeia cu asprime.
„Bine, dar e o prostie ceea ce vreţi să faceţi, nu înţelegeţi? Femeia asta e moartă!” am insistat eu pe un ton rugător.
„Louis, mi-a şoptit Claudia în aşa fel încît ei să nu o audă, strîngîndu-mi gîtul cu braţul pe sub blana glugii mele. Lasă-i în pace.”
Ceilalţi au intrat în cameră, înconjurînd masa, uitîndu-se la noi cu nişte feţe sumbre.
„Dar de unde vin aceşti vampiri? am şoptit eu. Doar aţi cercetat cimitirul! Dacă sînt cu adevărat vampiri, unde se ascund de voi? Femeia asta nu poate să vă facă nici un rău. Căutaţi vampirii dacă vreţi neapărat.”
„În timpul zilei, a spus ea cu gravitate, făcîndu-mi cu ochiul şi încuviinţînd încet din cap. În timpul zilei. O să-i găsim în timpul zilei.
„Unde, în cimitir, distrugînd mormintele semenilor voştri?”
Ea a scuturat din cap.
„La ruine, a zis apoi. Întotdeauna au fost la ruine. Ne-am înşelat. Pe vremea bunicului au fost de vină ruinele, la fel şi acum. O să dărîmăm piatră cu piatră dacă va fi nevoie. Dar tu… tu pleacă acum. Pentru că, dacă nu pleci, o să te dăm afară chiar acum!”
Apoi, a scos de sub şorţ mîna care era încleştată pe par, ridicîndu-l în flăcăruia lumînării. „Nu auzi, pleacă!” a zis ea şi bărbaţii s-au adunat în spatele ei, cu gurile rigide şi cu ochii sclipind în lumină.
„Da…, i-am spus eu. Afară. Prefer asta. Afară.” Şi am trecut pe lîngă ea, aproape răsturnînd-o, văzîndu-i pe ceilalţi cum se dădeau la o parte din calea mea. Am pus mîna pe zăvor şi l-am tras cu o mişcare iute.
„Nu! a strigat femeia în germana ei guturală. Eşti nebun!”
A venit fuga spre mine şi s-a uitat la zăvor uluită. Apoi şi-a pus mîinile pe lemnul aspru al uşii. „Ştii ce faci?”
„Unde sînt ruinele? am întrebat-o eu calm. Cît de departe? Sînt în stînga sau în dreapta drumului?”
„Nu, nu”, a zis ea scuturînd din cap cu putere. Am deschis uşa şi am simţit aerul rece pe faţă. Una din femeile de lîngă perete a spus ceva furioasă şi unul din copii a gemut în somn. „Plec. Vreau un singur lucru. Să-mi spui unde sînt ruinele ca să mă ţin departe de ele. Spune-mi.”
„Nu ştii, nu ştii”, a zis ea şi atunci am apucat-o de încheietura caldă, trăgînd-o încet afară. Picioarele i se tîrşîiau pe scînduri şi ochii îi erau speriaţi. Bărbaţii s-au apropiat, dar, cînd ea a ieşit fără voia ei, s-au oprit. A scuturat din cap, părul căzîndu-i pe ochi şi s-a uitat la mîna şi la faţa mea. „Spune-mi…”, am zis eu.
Vedeam că nu se uita la mine, ci la Claudia. Fetiţa se întorsese spre ea şi lumina focului îi căzuse pe chip. Femeia nu vedea nici obraji rotunzi, nici buzele ţuguiate, ştiam, ci doar ochii Claudiei, care o priveau cu o inteligenţă întunecată şi diabolică. Femeia şi-a muşcat buzele.
„Spre nord sau sud?”
„Spre nord…” a şoptit ea.
„Pe stînga sau pe dreapta?”