„Pe stînga.”
„Cît de departe?”
Încerca disperată să-şi tragă mîna. „Trei mile”, a îngăimat ea şi eu i-am dat drumul, aşa încît s-a izbit de uşă, cu ochii mari de spaimă şi nedumerire. Mă întorsesem să plec, dar mi-a strigat deodată să aştept. Am văzut-o desprinzînd crucifixul de deasupra capului ei şi întinzîndu-mi-l. Din peisajul de coşmar al memoriei am văzut-o pe Babette privindu-mă aşa cum o făcuse cu atîţia ani în urmă şi spunînd acele cuvinte: „Piei din faţa mea, Satană.” Dar chipul femeii era disperat. „Ia-l, te rog, pentru numele lui Dumnezeu”, a zis ea. „Şi mînă repede.” Apoi a închis uşa, lăsîndu-ne pe mine şi pe Claudia în întuneric.
— Peste cîteva minute, tunelul nopţii a înconjurat felinarele slabe ale trăsurii noastre, ca şi cum satul nici n-ar fi existat. Goneam, făcînd ca arcurile să scîrţîie, iar luna palidă a dezvăluit pentru o clipă conturul vag al munţilor de dincolo de pini. Nu puteam să nu mă gîndesc la Morgan, să nu-i aud glasul. Totul era împletit cu propria mea nerăbdare plină de groază de a întîlni făptura care o ucisese pe Emily, acea făptură care era, fără îndoială, ca noi. Dar Claudia era cuprinsă de frenezie. Dacă ar fi putut să mîne caii ea însăşi ar fi luat hăţurile. De nenumărate ori mi-a spus să folosesc biciul. Înlătura cu furie cele cîteva ramuri joase care se loveau de felinarele din faţa noastră; iar braţul agăţat de mijlocul meu era tare ca fierul.
Îmi amintesc că drumul a cotit brusc, felinarele s-au clătinat zdravăn şi Claudia a strigat acoperind vuietul vîntului: „Uite acolo, Louis, vezi?” Iar eu am tras cu putere de hăţuri.
Ea stătea în genunchi, lipită de mine, şi trăsura se legăna ca un vapor pe mare. Un nor mare, pufos, lăsase luna să iasă la iveală şi sus, deasupra noastră, se zărea conturul întunecat al turnului. Într-o fereastră lungă se reflecta cerul palid. Am stat pe loc, încleştîndu-mi mîinile pe banchetă, încercînd să potolesc o mişcare ce continua în capul meu în timp ce trăsura se oprea de tot. Unul din cai a nechezat. Apoi totul s-a cufundat în tăcere.
Claudia spunea: „Vino, Louis…”
Eu am şoptit ceva, o negaţie iute şi iraţională. Aveam senzaţia clară şi îngrozitoare că Morgan era lîngă mine, vorbindu-mi cu vocea lui scăzută şi pasionată cu care îmi vorbise la han. Nici o vietate nu se mişca în întunericul din jur. Doar vîntul şi foşnetul slab al frunzelor.
„Crezi că ştie că venim?” am întrebat eu şi nu mi-am recunoscut propria voce în vîntul acela. Mă aflam în acel salonaş, de parcă n-aş fi putut să scap de acolo, de parcă pădurea aceea deasă n-ar fi fost reală. Cred că m-am cutremurat. Apoi am simţit-o pe Claudia atingîndu-mi cu blîndeţe mîna pe care o ridicasem la ochi. Pinii subţiri se legănau în spatele ei şi foşnetul frunzelor se auzea şi mai tare, ca şi cum o gură imensă ar fi supt adierea vîntului şi ar fi început o vijelie. „Or s-o îngroape la răscruce? Asta or să facă? O englezoaică!” am şoptit eu.
„Dacă aş fi avut mărimea ta…, a spus Claudia. Şi dacă tu ai fi avut inima mea. Ah, Louis…” Şi-a aplecat capul spre mine, dar atitudinea aceea semăna atît de mult cu cea a unui vampir aplecat să sărute, încît m-am ferit de ea; buzele ei, însă le apăsa uşor pe ale mele, găsind acolo un punct prin care mi-a transmis suflarea şi braţele mele au înconjurat-o. „Lasă-mă să te conduc…, m-a rugat ea. Acum nu mai există drum înapoi. Ia-mă în braţe, a zis ea, şi lasă-mă jos pe drum.”
Dar mi s-a părut că am stat o eternitate acolo simţindu-i buzele pe faţă şi pe pleoape. Apoi ea s-a mişcat, des-prinzîndu-şi trupul moale de mine, dintr-o dată, cu un gest atît de graţios şi de iute, încît acum părea suspendată în aer lîngă trăsură, strîngîndu-mi mîna o clipă, apoi dîndu-mi drumul. Cînd mi-am coborît privirea, am văzut-o uitîndu-se la mine din drum, din cercul de lumină tremurător de sub felinar. Îmi făcea semn, mergînd cu spatele, punînd o cizmuliţă în urma celeilalte. „Coboară, Louis…” pînă cînd ameninţa să dispară în beznă. Într-o secundă am luat felinarul de unde era agăţat şi eram lîngă ea, în iarbă înaltă.
„Nu simţi pericolul? i-am şoptit eu. Nu-l respiri ca pe aer?” Unul din acele zîmbete fugare i-a dansat pe buze şi s-a întors spre pantă. Felinarul lumina o cărare ce străbătea pădurea. Ea şi-a tras mai mult gluga de lînă cu o mînuţă albă şi a pornit.
„Stai numai o clipă…”
„Teama e duşmanul tău…”, mi-a spus ea, fără să se oprească.
Şi-a continuat drumul, cu paşi siguri, chiar şi atunci cînd în locul ierbii înalte au început să apară treptat grămezi de pietre şi pădurea a devenit şi mai deasă, iar turnul din depărtare a dispărut slăbind lumina lunii şi datorită crengilor împletite de deasupra capetelor noastre, în curînd, zgomotul şi mirosul cailor au fost acoperite de vîntul slab. „Fii «en garde», mi-a şoptit Claudia mergînd neobosită, oprindu-se doar cînd şi cînd pentru că ramurile încîlcite şi pietrele făceau ca locul respectiv să pară un adăpost. Dar ruinele erau foarte vechi. Nu puteam şti dacă oraşul fusese distrus de molimă, foc sau vreun inamic străin. Numai mînăstirea rămăsese în picioare.
Acum ceva a şoptit în întuneric semănînd cu vîntul şi cu frunzele, dar nu era nici una, nici alta. I-am văzut spatele Claudiei îndreptîndu-se şi sclipirea palmei albe cînd a încetinit pasul. Atunci mi-am dat seama că era apa care şiroia încet în jos pe munte şi am văzut-o în depărtare, printre trunchiurile negre, o cascadă dreaptă şi luminată de lună ce cădea înspumată. Claudia se contura pe fundalul cascadei, ţinîndu-se cu mîna de o rădăcină dezgolită din pămîntul moale; apoi am văzut-o căţărîndu-se pe stînca aspră, punînd o mînă deasupra celeilalte, braţul tremurîndu-i foarte uşor, cizmuliţele atîrnîndu-i, acum fixîndu-se într-un punct de sprijin, peste o clipă legănîndu-se din nou. Apa era rece şi făcea ca aerul din jurul ei să fie înmiresmat şi uşor, aşa încît m-am odihnit o clipă. Nimic nu se clintea în jurul meu în pădure. Ascultam, simţurile mele separînd sunetul frunzelor, dar nimic altceva nu se mişca. Apoi, treptat-treptat, ca un val de frig care-mi cuprindea mai întîi braţele, apoi gîtul şi, în cele din urmă, faţa, mi-am dat seama că noaptea era prea pustie, prea lipsită de viaţă. Ca şi cum pînă şi păsările ar fi ocolit acel loc, la fel ca mulţimea de vietăţi care ar fi trebuit să populeze malurile acelui pîrîu. Dar, Claudia, deasupra mea pe stîncă, se întindea după felinar şi pelerina ei mi-a atins faţa. L-am ridicat, aşa încît, deodată, mi-a apărut scăldată în lumină, ca un înger straniu. Mi-a întins mîna de parcă, în ciuda micimii ei, ar fi putut să mă ajute să urc pe mal. Într-o clipă, ne mişcăm din nou, dincolo de pîrîu, în sus pe munte. „Simţi? am şoptit eu. E prea nemişcat totul.”
Dar ea mi-a strîns mîna ca pentru a-mi spune „Taci”. Panta devenea şi mai abruptă şi liniştea aceea era înspăimîntătoare. Încercam să văd dincolo de lumină, fiecare copac care ne apărea în faţă. Ceva s-a mişcat şi am tras-o pe Claudia spre mine brusc. Dar nu era decît o reptilă, ţîşnind printre frunze cu o plesnitură a cozii. Frunzele s-au potolit din nou. Dar Claudia a rămas lîngă mine, sub faldurile mantiei mele, apucînd cu fermitate materialul hainei; părea să mă împingă, iar mantia mea cădea peste a ei.
În curînd, mirosul apei a dispărut, iar cînd luna s-a ivit clară dintre nori pentru o clipă, am văzut chiar în faţa noastră ceea ce părea un gol în pădure. Claudia a apucat felinarul cu fermitate şi i-a închis uşiţa metalică. Eu am dat s-o împiedic, mîna luptîndu-mi-se cu ei, dar mi-a spus încet: „Închide ochii o secundă şi pe urmă deschide-i încet. Atunci o să vezi.”