M-a luat cu frig cînd am făcut asta, în tot acest timp ţinîndu-i umărul strîns. Dar apoi, am deschis ochii şi am văzut, dincolo de copaci, zidurile lungi şi joase ale mînăstirii şi vîrful pătrat al turnului masiv şi înalt. Mult mai departe, deasupra unei văi imense şi negre, străluceau culmile munţilor acoperite de zăpadă. „Vino, a zis ea, încet, ca şi cum trupul tău n-ar avea greutate.” Şi a pornit fără cea mai mică ezitare spre acele ziduri, spre orice s-ar fi aflat acolo.
Peste cîteva clipe am descoperit o deschizătură mare, care era şi mai neagră decît zidurile din jur, iedera crescînd pe marginile ei de parcă ar fi intenţionat să ţină pietrele la locul lor. Deasupra, în încăperea aceea neacoperită, în care simţeam puternic în nări mirosul umed al pietrelor, am văzut, dincolo de firişoarele de nori, o spuzeală slabă de stele. O scară largă urcă în spirală pînă la ferestrele înguste care dădeau spre vale. Şi, sub primul şir de trepte, din beznă a apărut vasta şi întunecata deschidere spre celelalte încăperi ale mînăstirii.
Claudia stătea nemişcată acum, de parcă devenise una cu pietrele. În acel spaţiu umed, nici măcar buclele ei moi nu se clinteau. Asculta. Pe urmă am ascultat şi eu cu ea. Nu se auzea decît vuietul scăzut al vîntului. S-a mişcat încet, cu hotărîre şi, cu piciorul, a înlăturat pămîntul moale de pe un petec de loc din faţa ei. Am văzut o piatră plată care a sunat a gol cînd am bătut în ea uşor cu călcîiul. Atunci i-am văzut lărgimea şi faptul că se înălţa într-un colţ îndepărtat; atunci mi-a venit în minte o imagine îngrozitor de clară a acelei mulţimi de bărbaţi şi femei din sat înconjurînd piatra şi ridicînd-o cu un drug uriaş. Claudia şi-a îndreptat privirea spre scară şi a rămas cu ea aţintită asupra uşii ruinate de dedesubt. Luna a sclipit o clipă printr-o fereastră foarte înaltă. Atunci, Claudia s-a mişcat, atît de iute, încît a ajuns lîngă mine fără să facă cel mai mic zgomot. „Auzi? m-a întrebat ea în şoaptă. Ascultă.”
Era un zgomot atît de slab, încît nici măcar un muritor nu l-ar fi putut auzi. Şi nu venea dinspre ruine, ci de undeva de departe, nu de pe drumul lung şi şerpuitor pe care urcasem noi, ci de pe un altul, direct dinspre sat. Acum era doar un foşnet, un rîcîit, dar era constant; apoi a început să se distingă sunetul unui pas. Claudia mi-a strîns mîna şi m-a împins încet sub scară. Îi vedeam cutele rochiţei mişcîndu-se uşor prin deschizătura pelerinei. Paşii se auzeau mai tare şi am început să sesisez că un picior îl preceda pe celălalt apăsat, în timp ce al doilea se tîra pe pămînt. Era un pas şchiopătat care se apropia din ce în ce acoperind vuietul slab al vîntului. Inima îmi bătea cu putere în piept şi îmi simţeam venele tîmplelor încordîndu-se, un tremur străbătîndu-mi membrele, aşa încît simţeam materialul cămăşii lipit de trup, rigiditatea gulerului, frecarea nasturilor de pelerină.
Apoi, vîntul a adus un miros vag. Era un miros de sînge, care m-a întărîtat imediat, fără voia mea, miros cald şi dulceag de sînge omenesc, sînge care şiroia, curgea şi, pe urmă, am mai simţit miros de carne vie şi am auzit, în ritmul paşilor, o răsuflare uscată şi aspră. Dar, odată cu ea se mai auzea un sunet, slab şi împletit cu celălalt, în timp ce paşii se apropiau din ce în ce mai mult de ziduri, respiraţia întretăiată şi chinuită a altei făpturi. Auzeam şi inima acelei făpturi, bătînd neregulat, un zvîcnit înfricoşător, dar, pe lîngă ea, mai era o inimă, ale cărei bătăi constante se auzeau din ce în ce mai puternic, o inimă la fel de tare ca a mea! Apoi, în deschizătura colţuroasă prin care intrasem, l-am văzut.
I-au apărut întîi umărul imens şi un braţ lung cu degete încovoiate; după aceea, i-am văzut capul. Pe umăr avea un trup. După ce a intrat, s-a îndreptat, a mişcat greutatea şi a privit în întuneric direct spre noi. Fiecare muşchi din mine a devenit ca de fier în timp ce mă uitam la el, văzîndu-i capul conturat pe cer. Dar nimic de pe faţa lui nu se putea zări în afară de ochii care reflectau lumina lunii de parcă ar fi fost un ciob de sticlă. Pe urmă am văzut-o licărind pe nasturii lui, care au zdrăngănit cînd braţul i s-a legănat liber din nou şi un picior lung i s-a îndoit cînd a înaintat direct spre noi.
O ţineam pe Claudia strîns, gata ca, într-o clipă, să o ascund la spatele meu, pentru a mă duce spre el. Dar atunci am observat cu uimire că ochii lui nu mă vedeau aşa cum îl vedeam eu şi că abia se tîra din cauza greutăţii trupului pe care îl adusese. Lumina lunii îi cădea acum pe capul plecat, pe claia de păr negru şi ondulat care îi atingea umărul aplecat şi pe mîneca neagră a hainei. Am remarcat ceva la haina lui; clapa buzunarului era sfîşiată, iar mîneca părea descusută. Mi s-a părut chiar că-i văd pielea umărului. Omul pe care îl ţinea s-a mişcat şi a gemut jalnic. Silueta s-a oprit o clipă şi a părut să-l mîngîie. În clipa aceea, m-am desprins de zid şi m-am dus spre el.
Nici un cuvînt nu mi-a ieşit de pe buze, pentru că nu ştiam ce să-i spun. Ştiam doar că înaintam în lumina lunii spre el şi capul lui s-a înălţat brusc; atunci i-am văzut ochii.
M-a privit îndelung şi am văzut lumina sclipind în acei ochi şi apoi pe doi canini ascuţiţi; după aceea un urlet strangulat păru să-i iasă din gîtlej care, timp de o secundă, am crezut că era al meu. Omul s-a prăbuşit pe pietre, scoţînd un geamăt cutremurător. Vampirul s-a năpustit spre mine, urlînd din nou, şi duhoarea răsuflării lui mi-a umplut nările, iar degetele lui ca nişte gheare mi-au sfîşiat blana pelerinei. Am căzut pe spate, izbindu-mă cu capul de zid, dar i-am apucat capul, strîngînd în mîini o porcărie încîlcită care era părul lui. Materialul ud şi putrezit al hainei lui s-a rupt imediat în mîna mea, dar braţul care mă ţinea părea de fier; în timp ce mă chinuiam să-i împing capul înapoi, colţii lui mi-au atins gîtul. Claudia a ţipat în spatele lui. Ceva l-a lovit cu putere în cap, oprindu-l brusc; apoi a fost lovit din nou. S-a întors ca pentru a o pocni, dar i-am tras un pumn în faţă cu toată puterea. O piatră l-a lovit din nou, după care ea a fugit, şi atunci m-am aruncat cu toată greutatea asupra lui, simţind cum i s-a îndoit piciorul schilodit. Îmi amintesc că l-am izbit cu capul de pămînt iar şi iar, gata să-i smulg părul murdar din rădăcină, în timp ce colţii îi erau îndreptaţi spre mine şi mîinile mă zgîriau. Ne-am rostogolit pînă cînd l-am ţintuit din nou sub mine şi lumina lunii i-a căzut din plin pe faţă. Atunci m-am dat seama, printre gîfîieli, ce era ceea ce ţineam în braţe. Cei doi ochi imenşi ieşeau în afară din nişte găvane şi două găurele hidoase îi formau nasul; o carne putredă şi ca un pergament îi învăluia craniul, iar zdrenţele împuţite şi oribil mirositoare care îl acopereau erau pline de noroi şi sînge. Mă luptam cu un cadavru viu şi fără judecată. Nimic altceva.
De deasupra lui, o piatră ascuţită i-a căzut direct în frunte şi sîngele i-a ţîşnit dintre ochi. S-a zbătut, dar o altă piatră a căzut cu atîta forţă, încît am auzit oasele zdrobite. Sîngele a început să şiroiască de sub părul încîlcit şi murdar, îmbibînd pietrele şi iarba. Pieptul îi pulsa sub mine, dar braţele i s-au cutremurat şi au rămas nemişcate. M-am ridicat, cu gîtlejul numai noduri, cu inima arzînd şi fiecare fibră a trupului mă durea din cauza acelei lupte. O clipă, turnul a părut să se încline, dar apoi s-a îndreptat. Stăteam rezemat de zid, uitîndu-mă la acel lucru, în timp ce sîngele îmi vuia în urechi. Încetul cu încetul mi-am dat seama că Claudia a îngenuncheat pe pieptul lui şi a început să pipăie amestecul acela de păr şi oase care fusese capul lui. Îi împrăştia rămăşiţele craniului. Cunoscusem vampirul european, creatura Lumii Vechi. Era mort.