— Am stat multă vreme întins pe scara aceea lată, nebăgînd de seamă stratul gros de pe pămînt care o acoperea, simţindu-mi capul foarte rece în contrast cu pămîntul, doar uitîndu-mă la el. Claudia era lîngă picioarele lui, cu braţele moi pe lîngă trup. Am văzut-o închizînd ochii pentru o clipă, două pleoape mici care o făceau să semene cu o statuetă albă luminată de lună. Apoi a început să se legene foarte încet. „Claudia”, am strigat-o eu şi ea a deschis ochii. Era trasă la faţă aşa cum numai rareori o văzusem. A arătat spre omul care zăcea mai departe pe podeaua turnului, lîngă zid. Era încă nemişcat, dar ştiam că nu murise. Uitasem de el complet, din cauza durerii care îmi cuprinsese trupul, iar simţurile îmi erau încă amorţite de duhoarea cadavrului din care se scurgea sîngele. Acum, însă, am văzut omul. Şi, într-un ungher al minţii mele, ştiam care avea să-i fie soarta, dar nu mă interesa. Ştiam doar că mai era cel mult o oră pînă în zori.
„Se mişcă”, mi-a spus ea şi am încercat să mă ridic de pe trepte. Mai bine să nu se trezească, mai bine să nu se mai treazească niciodată, aş fi vrut să spun; se ducea spre el, trecînd indiferentă pe lîngă lucrul acela mort care fusese cît pe-aci să ne ucidă pe amîndoi. I-am văzut spatele şi pe omul care se mişca în faţa ei, răsucindu-şi piciorul în iarbă. Nu ştiu ce mă aşteptam să văd cînd m-am apropiat, ce ţăran sau fermier îngrozit, ce nenorocit care văzuse deja înfăţişarea acelui lucru care îl adusese acolo. O clipă nu mi-am dat seama cine era întins pe jos, că era Morgan, al cărui chip palid era acum luminat de lună, pe al cărui gît se vedeau urmele lăsate de vampir şi ai cărui ochi albaştri priveau muţi şi inexpresivi.
Deodată, aceştia s-au mărit cînd m-am apropiat de el. „Louis! a şoptit el uluit, mişcînd buzele ca şi cum ar fi vrut să formeze cuvinte, dar nu putea. Louis…”, a spus el din nou şi l-am văzut zîmbind. A scos un sunet uscat şi hîrîit în timp ce se chinuia să se ridice în genunchi şi a întins mîna spre mine. Chipul alb ca varul şi schimonosit i s-a încordat cînd sunetul i s-a stins în gîtlej şi a încuviinţat din cap cu disperare, părul roşu şi răvăşit căzîndu-i pe ochi. M-am întors şi am fugit de lîngă el. Claudia a ţîşnit pe lîngă mine şi m-a apucat de braţ. „Vezi culoarea cerului?” m-a întrebat ea şuierător. Morgan a căzut în mîini în spatele ei. „Louis”, a strigat el din nou, cu ochii licărind. Părea să nu vadă ruinele, să nu vadă întunericul, să nu vadă nimic în afară de un chip pe care îl recunoştea şi de pe buzele lui a ieşit din nou acel singur cuvînt. Mi-am astupat urechile, îndepărtîndu-mă de el cu spatele. Mîna îi era însîngerată acum cînd a ridicat-o. Miroseam sîngele şi îl vedeam. Şi Claudia îl mirosea.
S-a lăsat repede lîngă el, întinzîndu-l pe pietre şi trecîndu-şi degetele prin părul lui roşu. El a încercat să ridice capul. Mîinile lui întinse i-au încadrat chipul şi apoi, deodată, a început să-i mîngîie buclele aurii. Ea şi-a înfipt dinţii şi mîinile au căzut moi pe lîngă trup.
Ajunsesem la marginea pădurii cînd ea m-a prins din urmă. „Trebuie să te duci la el, să-l iei”, mi-a poruncit ea. Îi miroseam sîngele pe buze, îi vedeam căldura din obraji. Îi simţeam fierbinţeala încheieturii, dar nu m-am clintit. „Ascultă-mă, Louis, a zis ea cu o voce disperată şi furioasă dintr-o dată. L-am lăsat pentru tine, dar e pe moarte… nu mai e timp.”
Am luat-o repede în braţe şi am început lungul coborîş. Nu era nevoie să fim precauţi, să ne furişăm, nu ne mai aştepta nici o gazdă supranaturală. Uşa către secretele Europei de est ni se închisese în faţă. Înaintam prin beznă spre drum. „Vrei să mă asculţi?” a strigat ea, dar eu am continuat să merg, în ciuda faptului că mă trăgea de haină, de păr. „Vezi cerul, îl vezi?” spunea ea din nou.
Aproape că suspina la pieptul meu cînd călcam prin apa rece ca gheaţa a pîrîului, alergînd şi căutînd cu privirea felinarul de la trăsură.
Cerul era de un albastru închis cînd am găsit trăsura. „Dă-mi crucifixul, i-am strigat eu plesnind din bici. Nu există decît un singur loc unde să mergem.” A fost azvîrlită lîngă mine cînd trăsura s-a pus în mişcare, pornind în goană spre sat.
Văzînd ceaţa cum se ridica printre copacii de un maro închis, am simţit ceva foarte straniu. Aerul era răcoros şi păsările începuseră să ciripească. Parcă stătea să răsară soarele. Totuşi, nu-mi păsa. Şi, cu toate astea, ştiam că nu avea să răsară, că încă mai era timp. Era un sentiment minunat şi liniştitor. Zgîrieturile şi tăieturile îmi ardeau carnea şi mă durea inima de foame, dar îmi simţeam capul minunat de uşor. Pînă cînd am văzut formele cenuşii ale hanului şi clopotniţa bisericii; se vedeau prea limpede. Iar stelele de pe cer dispăreau cu repeziciune.
Peste o clipă băteam cu putere în uşa hanului. Cînd s-a deschis, mi-am strîns gluga în jurul capului şi am ţinut-o pe Claudia ghemuită sub pelerină. „Satul vostru a scăpat de vampir!” i-am spus eu femeii care mă privea uimită. Strîngeam în mînă crucifixul pe care mi-l dăduse. „Slavă Domnului că e mort. O să-i găsiţi rămăşiţele în turn. Spune-le oamenilor imediat.” Am intrat pe lîngă ea.
Oamenii au început să se agite imediat, dar le-am spus că eram îngrozitor de obosit. Că trebuia să mă rog şi să mă odihnesc. I-am rugat să-mi aducă lada din trăsură şi să o ducă într-o cameră bună unde puteam să dorm. Dar că trebuia să primesc un mesaj din partea episcopului de la Varna, şi numai pentru asta, puteam fi trezit. „Spune-i bunului părinte cînd va sosi că vampirul este mort şi apoi dă-i să mănînce şi să bea în timp ce mă aşteaptă”, am spus eu. Femeia se închina.
„Îţi dai seama că nu puteam să-mi divulg misiunea înainte ca vampirul să fie…”, i-am zis eu îndreptîndu-mă grăbit spre scară. „Da, da”, a spus ea. „Dar nu eşti preot… copilul!” „Nu, am doar multă experienţă în acest domeniu. Diavolul nu se poate pune cu mine”, i-am spus eu, după care m-am oprit. Uşa salonaşului era deschisă, iar pe masa de stejar nu se vedea nimic altceva decît o pînză albă pătrată. „Prietenul tău, mi-a spus ea privind în pămînt. A dat buzna afară… Înnebunise.” Eu am încuviinţat doar.
I-am auzit strigînd cînd am închis uşa camerei. Păreau să fugă în toate direcţiile; apoi s-au auzit clopotele bisericii bătînd într-un ritm rapid. Claudia se dăduse jos din braţele mele şi mă privea grav în timp ce trăgeam zăvorul. Foarte încet am desfăcut oblonul ferestrei şi o lumină rece s-a strecurat înăuntru. Ea continua să mă privească. Apoi am simţit-o lîngă mine. Mi-am coborît privirea şi am văzut-o întinzîndu-mi mîna. „Poftim”, a spus. Probabil că a văzut că eram zăpăcit. Mă simţeam atît de slăbit, încît îi vedeam faţa licărind şi albastrul ochilor ei jucîndu-i pe obrajii albi.
„Bea”, a şoptit ea, apropiindu-se şi mai mult. „Bea.” Şi mi-a întins încheietura moale şi delicată. „Nu ştiu ce să fac; n-am mai făcut-o şi altă dată?” i-am spus eu. Ea a fost cea care a închis bine fereastra şi uşa grea. Îmi amintesc că m-am lăsat în genunchi lîngă micul cămin şi am pipăit peretele vechi. Era putrezit dincolo de tencuiala proaspătă şi a cedat sub degetele mele. Deodată, mi-am văzut pumnul pătrunzînd înăuntru şi am simţit înţepătura unei aşchii în încheietură. Apoi, îmi amintesc că am bîjbîit prin întuneric pînă am prins ceva cald, care pulsa. Am simţit o pală de aer rece şi umed izbindu-mi faţa şi am văzut întunericul înconjurîndu-mă, rece şi umed, de parcă acel aer ar fi fost o apă tăcută care se scurgea prin peretele rupt, inundînd camera. Încăperea dispăruse. Beam dintr-un izvor nesfîrsit de sînge cald care îmi aluneca pe gît, pătrunzîndu-mi în inima care pulsa şi în vene, aşa încît pielea mi s-a încălzit în apa rece şi neagră. Acum pulsul sîngelui pe care îl beam a încetinit şi întregul meu trup striga să nu încetinească, inima mea încercînd să facă inima aceea să bată odată cu ea. M-am simţit ridicîndu-mă, de parcă aş fi plutit în întuneric şi apoi, întunericul, ca şi bătăile inimii, a început să dispară. Ceva licărea în leşinul meu; tremura uşor datorită zgomotului de paşi pe scară, pe scîndurile duşumelei, datorită huruitului roţilor şi tropăitului copitelor pe pămînt şi scotea un clinchet cînd tremura. Era înconjurat de un mic cadru de lemn şi în acel cadru a apărut, printre licăriri, silueta unui bărbat. Îmi era familiar. Cunoşteam acea construcţie subţire, acel păr negru şi ondulat. Apoi am văzut că ochii verzi îi erau aţintiţi asupra mea. Şi în dinţi, în dinţi, ţinea ceva uriaş, moale şi maroniu, pe care îl apăsa cu putere cu amîndouă mîinile. Era un şobolan. Un şobolan maroniu scîrbos, cu picioarele atîrnînd, cu gura întredeschisă şi cu coada mare şi îndoită, încremenită în aer. L-a aruncat urlînd şi a privit îngrozit cum îi ţîşnea sîngele din gura deschisă.