O lumină orbitoare mi-a izbit ochii. Mă chinuiam să-i deschid şi toată camera strălucea. Claudia era chiar în faţa mea. Nu era o fetiţă, ci cineva mult mai mare care mă trăgea spre ea cu amîndouâ mîinile. Era în genunchi şi braţele mele i-au înconjurat mijlocul. Apoi s-a lăsat întunericul şi am strîns-o lîngă mine. Capacul a alunecat. Amorţeala mi-a cuprins membrele şi apoi a urmat paralizia uitării.
— Aşa a fost în Transilvania, Ungaria, Bulgaria şi în toate ţările acelea, unde ţăranii ştiu că morţii vii umblă şi legendele despre vampiri abundă. În fiecare sat în care întîlneam un vampir, era la fel.
— Un cadavru fără judecată? întrebă băiatul.
— Întotdeauna, spuse vampirul. Cînd îi descopeream, îmi amintesc de cel mult cîţiva. Uneori îi priveam doar de la distanţă, fiind familiarizaţi cu capetele lor mari care se bălăngăneau, cu umerii aduşi şi cu hainele putrede şi zdrenţuite. Într-un cătun a fost o femeie, moartă probabil doar de cîteva luni; sătenii o zăriseră şi o cunoşteau după nume. Ea ne-a dat singura speranţă pe care am cunoscut-o în urma experienţei cu monstrul din Transilvania şi, nici din acea speranţă nu s-a ales nimic. A fugit de lîngă noi, în pădure, şi ne-am luat după ea, prinzînd-o de părul lung şi negru. Rochia albă cu care fusese îngropată era plină de sînge uscat, iar degetele îi erau murdare de noroiul mormîntului. Iar ochii… aiuriţi, două bălţi în care se reflecta luna. Nici secrete, nici adevăruri, numai disperare.
— Dar ce erau acele creaturi? De ce erau aşa? întrebă băiatul, strîmbînd din gură dezgustat. Nu înţeleg. Cum puteau să fie atît de diferiţi faţă de tine şi Claudia şi, totuşi, să existe?
— Aveam teoriile mele. La fel şi Claudia. Dar principalul lucru pe care îl aveam atunci era disperarea. Şi, în disperare, teama că omorîsem singurul alt vampir ca noi, pe Lestat. Totuşi, părea de neînţeles. Dacă ar fi posedat înţelepciunea unui vrăjitor, puterile unei vrăjitoare… aş fi putut să presupun că reuşise, într-un fel, să obţină o viaţă conştientă de la aceleaşi forţe care guvernau acei monştri. Dar nu era decît Lestat, cel pe care ţi l-am descris: lipsit de orice mister, puterile lui fiindu-mi în cursul acelor luni petrecute în estul Europei la fel de familiare ca şi farmecele lui. Voiam să-l uit şi, totuşi, se părea că mă gîndeam la el mereu. Era ca şi cum nopţile goale ar fi fost făcute ca să mă gîndesc la el. Şi, uneori, mă trezeam atît de conştient de el, de parcă abia ar fi ieşit din încăpere şi ecoul vocii lui s-ar mai fi aflat acolo încă. Într-un fel, era o linişte tulburătoare în treaba asta şi, fără să vreau, îmi imaginam chipul lui — nu aşa cum fusese în acea ultimă noapte, a incendiului, ci în celelalte, în acea ultimă seară pe care şi-a petrecut-o cu noi acasă, plimbîndu-şi degetele leneş peste clapetele spinetei, stînd cu capul aplecat într-o parte. Simţeam o greaţă mai mare decît suferinţa cînd vedeam ce făceau visele mele. Îl voiam viu! în nopţile întunecate din estul Europei, Lestat era singurul vampir pe care-l găseam.
În schimb, gîndurile Claudiei erau de o natură mult mai practică. M-a pus să-i povestesc de nenumărate ori despre seara aceea din camera de hotel din New Orléans, cînd ea devenise vampir, căutînd iar şi iar vreun indiciu care să-i arate de ce creaturile acelea pe care le întîlneam în cimitirele de ţară nu aveau nici un pic de judecată. Ce-ar fi fost dacă, după infuzia de sînge a lui Lestat, ar fi fost închisă într-un mormînt pînă cînd pofta supranaturală de sînge ar fi făcut-o să dărîme uşa de piatră a cavoului în care se afla, cum ar fi fost mintea ei atunci, cînd ea ar fi fost cumplit de înfometată? Poate că trupul i s-ar fi putut salva cînd nu-i mai rămînea nici un pic de minte. Şi ar fi bîntuit prin lume, ucigînd pe unde putea, aşa cum văzusem că făceau acele creaturi. In acest mod şi le explica. Dar ce anume le crease, cum apăruseră? Asta nu-şi putea explica şi îi oferea speranţa unei descoperiri cînd eu, din pură epuizare, nu mai aveam nici una. „Alcătuiesc o specie aparte, e limpede, dar unde îşi are ea începutul?” întreba ea. Apoi, undeva, pe la marginea Vienei, mi-a pus o întrebare pe care nu o mai rostise niciodată. De ce nu puteam face şi eu ceea ce Lestat făcuse cu noi doi? De ce nu puteam face un alt vampir? Nu ştiu de ce, la început, nici măcar n-am înţeles-o, doar că, datorită faptului că îmi era scîrbă de ceea ce eram, mă temeam în mod deosebit de întrebarea aceea, care era aproape mai îngrozitoare decît oricare alta. Vezi tu, nu pricepeam ceva puternic în mine însumi. Singurătatea mă împinsese să mă gîndesc la acea posibilitate cu mulţi ani în urmă, cînd fusesem vrăjit de Babette Freniere. Dar am ţinut-o închisă în mine ca pe o pasiune murdară. După ea am ocolit viaţa muritorilor. Ucideam necunoscuţi. Şi englezul acela, Morgan, datorită faptului că-l cunoşteam, era la fel de în siguranţă ca Babette în ceea ce privea îmbrăţişarea mea fatală. Amîndoi mi-au provocat atîta durere. Nu mă puteam gîndi să le ofer moartea. Viaţa în moarte — era monstruos. I-am întors spatele Claudiei, nevrînd să-i răspund. Dar ea, oricît de furioasă şi nerăbdătoare era, n-a suportat acest lucru şi a venit lîngă mine, mîngîindu-mă cu mîinile şi cu ochii de parcă ar fi fost fiica mea iubitoare.
„Nu te mai gîndi la asta, Louis”, mi-a spus ea mai tîrziu, cînd ne aflam liniştiţi într-un mic hotel mărginaş. Stăteam la fereastră, privind la sclipirea distantă a Vienei, atît de dornic să văd acel oraş, să-i cunosc civilizaţia, mărimea, chiar. Noaptea era senină şi ceaţa oraşului se vedea pe cer. „Dă-mi voie să-ţi liniştesc conştiinţa, deşi n-o să ştiu niciodată exact ce este”, mi-a spus ea la ureche, mîngîindu-mi părul.
„Fă-o, Claudia, i-am zis eu. Linişteşte-te. Spune-mi că n-o să-mi vorbeşti niciodată despre a face vampiri.”
„Nu vreau orfani ca noi!” a spus ea mult prea repede. Vorbele mele au supărat-o. Sentimentele mele au supărat-o. „Vreau răspunsuri, cunoaştere, a zis ea. Dar spune-mi, Louis, ce te face să fii atît de sigur că n-ai făcut asta fără să şti?”
Era din nou acea încăpăţînare intenţionată în mine. Trebuia să mă uit la ea ca şi cum n-aş fi înţeles ce vrusese să spună. Voiam să tacă şi să fie lîngă mine şi amîndoi să ne aflăm la Viena. I-am dat părul pe spate şi mi-am lăsat vîrfurile degetelor să-i atingă genele lungi în timp ce priveam lumina.
„În definitiv, de ce anume e nevoie pentru a face acele creaturi?” a continuat ea. Acei monştri hoinari? De cîte picături din sîngele tău combinat cu sîngele unui om… şi de ce fel de inimă pentru a supravieţui primului atac?”