O simţeam privindu-mi faţa în timp ce stăteam cu braţele încrucişate, uitîndu-mă pe fereastră.
„Acea Emily cu chipul palid, acel englez nefericit…” a spus ea, nebăgînd de seamă licărul de durere de pe faţa mea. Inimile lor n-au fost nimic şi nu numai sugerea sîngelui i-a ucis, ci şi frica de moarte. Gîndul i-a ucis. Dar inimile care supravieţuiesc? Eşti sigur că n-ai creat o mulţime de monştri care, din cînd în cînd, s-au chinuit zadarnic şi din instinct să-ţi calce pe urme? Care să fi fost durata vieţii lor, a acelor orfani pe care i-ai lăsat în urmă — o zi ici, o săptămînă colo, înainte ca soarele să-i transforme în cenuşă sau să-i distrugă vreo victimă muritoare?”
„Încetează, am implorat-o eu. Dacă ai şti cît de perfect îmi închipui tot ce descrii, n-ai mai face-o. Îţi spun că nu s-a întîmplat niciodată! Lestat m-a secat pînă m-a adus în pragul morţii pentru a mă face vampir. Şi mi-a dat înapoi tot acel sînge amestecat cu al său. Aşa s-a făcut!”
Ea a întors privirea şi apoi a părut să-şi studieze mîinile. Cred că am auzit-o oftînd dar nu eram sigur. Apoi m-a măsurat încet din cap pînă-n picioare, înainte ca privirile să ni se întîlnească. Atunci a părut să zîmbească . „Să nu te sperii de imaginaţia mea, a spus ea încet. În fond, hotărîrea finală va trebui s-o iei tu mereu. Nu-i aşa?”
„Nu înţeleg”, am spus eu şi ea a izbucnit într-un rîs rece, întorcîndu-mi spatele.
„Îţi închipui?” a zis ea atît de încet, încît abia am auzit-o. „O grămadă de copii? Atît aş putea să…”
„Claudia”, am murmurat eu.
„Stai liniştit, a spus ea brusc, dar tot cu o voce scăzută, îţi spun că, în ciuda faptului că l-am urît atît de mult pe Lestat…”
A tăcut.
„Da…, am şoptit eu. Da…”
„În ciuda faptului că l-am urît atît de mult, cu el eram… compleţi.” S-a uitat la mine şi pleoapele i-au tremurat, de parcă uşoara ridicare a vocii ei o deranjase ca şi pe mine.
„Nu, numai tu ai fost completă…”, i-am spus eu. Pentru că, încă de la început, am existat doi, cîte unul de fiecare parte a ta.”
Atunci am avut impresia că o văd zîmbind, dar nu eram sigur. Şi-a plecat capul, dar îi vedeam ochii mişcîndu-i-se pe sub pleoape, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. „Amîndoi alături de mine, a spus ea apoi. Îţi imaginezi şi asta aşa cum îţi imaginezi orice altceva?”
O noapte, care trecuse demult, era încă la fel de prezentă pentru mine ca şi cum ar fi fost chiar atunci, dar nu i-am spus. În noaptea aceea fugea disperată de Lestat, care o îndemnase să ucidă o femeie pe care ea o ocolise, speriată. Eram sigur că femeia semăna cu mama ei. În cele din urmă, ne-a scăpat, dar am găsit-o în dulap, printre haine şi jachete, strîngîndu-şi păpuşa la piept. Am dus-o în leagănul ei, m-am aşezat lîngă ea şi i-am cîntat, iar ea m-a privit ţinîndu-şi păpuşa strîns, parcă încercînd orbeşte şi misterios să potolească o durere pe care nu o putea înţelege. Poţi să-ţi imaginezi, acea atmosferă domestică simplă, lumina slabă, tatăl-vampir cîntîndu-i fiicei-vampir? Numai păpuşa avea un chip omenesc, numai păpuşa.
„Dar trebuie să plecăm de-aici!” a spus Claudia cea din prezent, deodată, de parcă acel gînd tocmai se formase în mintea ei cu o grabă deosebită. Îşi astupase urechea, ca şi cum n-ar fi vrut să audă un zgomot îngrozitor. „După drumurile pe care le-am lăsat în urmă, după ceea ce văd în ochii tăi acum, pentru că dau glas unor gînduri care pentru mine nu sînt decît nişte simple consideraţii…”
„Iartă-mă”, am spus eu cît am putut de blînd, depărtîndu-mă uşor de camera aceea din trecut, de acel leagăn cu volănaşe, de acel copil monstru speriat cu voce de monstru. Şi Lestat, unde era Lestat? Un chibrit scăpărînd în camera alăturată, o umbră căpătînd viaţă dintr-o dată, aşa cum lumina şi întunericul prind viaţă acolo unde există numai întuneric.
„Nu, tu trebuie să mă ierţi…”, mi-a spus ea acum în camera aceea de hotel din apropierea primei capitale a Europei Occidentale. „Nu, ne iertăm unul pe altul. Dar pe el nu-l iertăm; şi, fără el, vezi cîte lucruri sînt între noi.”
— „Numai acum, pentru că sîntem obosiţi şi lucrurile sînt îngrozitoare…”, i-am spus eu ei, dar şi mie însumi, căci nu exista nimeni altcineva pe lume căruia aş fi putut să-i vorbesc.
„Ah, da, şi asta trebuie să se sfîrşească. Încep să înţeleg că am făcut totul greşit încă de la început. Trebuie să ocolim Viena. Avem nevoie de limba noastră, de poporul nostru. Acum vreau să mergem direct la Paris.”
PARTEA A TREIA
— Cred că numai numele de Paris îmi provoca o plăcere extraordinară, o uşurare atît de apropiată de bunăstare, încît eram uluit, nu numai pentru că o simţeam, dar şi pentru că o uitasem aproape complet.
Mă întreb dacă înţelegi ce însemna. După expresia mea de acum nu poţi să-ţi dai seama, pentru că Parisul are un cu totul alt înţeles pentru mine acum faţă de acele zile, acea perioadă; chiar şi acum, cînd mă gîndesc, simt ceva asemănător cu fericirea aceea. Şi acum am mai multe motive ca oricînd să spun că fericirea nu e ceea ce voi cunoaşte sau voi merita să cunosc vreodată. Nu sînt prea îndrăgostit de fericire. Totuşi, numele de Paris mă face s-o simt.
Frumuseţea muritoare îmi provoacă adesea durere, iar măreţia muritoare mă umple de acea dorinţă teribilă pe care am simţit-o atît de acut pe Marea Mediterană. Dar Parisul, Parisul m-a apropiat de inima lui, în aşa fel încît m-am uitat complet pe mine însumi. Am uitat de acel lucru supranatural osîndit şi cercetător care iubea la nebunie pielea şi îmbrăcămintea muritorilor. Parisul copleşea, bucura şi răsplătea mai mult decît orice promisiune.
Era mama New Orléans-ului, întîi asta trebuie să înţelegi; dăduse New Orléans-ului viaţa, primii locuitori; şi era ceea ce New Orléans-ul încercase de atîta vreme să fie. Dar New Orléans, deşi frumos şi teribil de plin de viaţă, era teribil de fragil. Era acolo ceva veşnic sălbatic şi primitiv, ceva ce ameninţa viaţa exotică şi sofisticată atît din interior, cît şi din afară. Fiecare centimetru din acele străzi de lemn, fiecare cărămidă din acele case spaniole arhipline fuseseră aduse din sălbăticia cruntă care înconjura oraşul, gata să-l înghită. Uraganele, inundaţiile, bolile, ciuma — şi chiar clima umedă a Louisianei şi-au lăsat amprenta asupra fiecărei duşumele din scînduri sau faţade din piatră, aşa încît New Orléans-ul părea în orice moment un vis în imaginaţia locuitorilor săi care făceau eforturi, un vis păstrat intact în fiecare secundă de o conştiinţă colectivă tenace şi, totuşi, inconştientă.
In schimb, Parisul, Parisul era un întreg univers, format şi modelat de istorie; aşa părea în acea perioadă a lui Napoleon al III-lea cu clădirile sale semeţe, catedralele masive, bulevardele largi şi străzile şerpuite datînd din epoca medievală — le fel de vast şi indestructibil ca natura însăşi. Totul era îmbrăţişat de el, de locuitorii săi lipsiţi de griji şi fermecaţi care umpleau galeriile, teatrele, cafenelele, dînd naştere iar şi iar geniului şi sfinţeniei, filozofiei şi războiului, frivolităţii şi celor mai frumoase arte; aşa încît se părea că, dacă ar fi fost ca toată lumea din jur să se scufunde în întuneric, ceea ce era bun şi frumos, ceea ce era esenţial s-ar fi putut dezvolta acolo foarte bine. Pînă şi copacii maiestuoşi care împodobeau şi adăposteau străzile erau în armonie cu el — şi apele Senei care şerpuiau liniştite şi frumoase chiar prin inima lui; aşa că pămîntul în acel loc, format prin sînge şi conştiinţă, încetase să mai fie pămînt şi devenise Paris.