Trăim din nou. Eram îndrăgostiţi şi eu unul eram atît de încîntat după acele nopţi lipsite de speranţă de colindat prin estul Europei, încît am acceptat imediat cînd Claudia a hotărît să ne instalăm în Hôtel Saint-Gabriel de pe Boulevard des Capucines, despre care se auzea că ar fi fost unul din cele mai mari hoteluri din Europa, camerele sale imense diminuînd foarte mult amintirea casei noastre vechi, dar, în acelaşi timp, ne-o aminteau prin confortul lor splendid. Aveam unul din cele mai bune apartamente. Ferestrele noastre dădeau spre bulevardul luminat de felinare unde, seara devreme, trotuarele asfaltate erau înţesate de oameni care se plimbau şi un şir nesfîrşit de trăsuri se perindau pe lîngă ei, ducînd doamne şi domni elegant îmbrăcaţi la Opéra sau Opéra Comique, la balet, la teatre, la balurile şi recepţiile care nu se mai sfîrşeau la Tuileries.
Claudia mi-a explicat motivele ei pentru acele cheltuieli cu blîndeţe şi logic, dar vedeam că începuse să o enerveze faptul că trebuia să comande totul prin mine; era obositor pentru ea. Hotelul, spunea ea, ne oferea o totală libertate, obiceiurile noastre nocturne scăpînd neobservate în şuvoiul permanent de turişti europeni, camerele noastre erau întreţinute minunat de un personal anonim, în timp ce preţul imens pe care îl plăteam ne garanta intimitate şi siguranţă. Dar era mai mult decît atît. Pentru cheltuielile ei exista un motiv foarte întemeiat.
„Asta e lumea mea, mi-a explicat ea stînd într-un fotoliu micuţ din catifea în faţa uşii deschise a balconului, privind şirul lung de trăsuri care opreau una după alta în faţa hotelului. Trebuie să am ce-mi place”, a zis ea ca pentru sine. Şi totul era cum îi plăcea, un tapet superb roz cu auriu, o abundenţă de mobilier îmbrăcat în damasc şi catifea, perne brodate şi ornamente din mătase pentru patul de patru persoane. Duzini de trandafiri apăreau zilnic pe poliţa de marmură a căminului şi măsuţele de mozaic, umplînd camera ei de toaletă reflectată veşnic în oglinzi înclinate. Şi, în final, a decorat uşa-fereastră înaltă cu o adevărată grădină de camelii şi ferigă. „Mi-e dor de flori; mi-e dor de flori mai mult decît de orice altceva”, a spus ea visătoare. Şi le căuta chiar şi în tablourile pe care le cumpăram de la magazine şi galerii, pînze minunate cum nu văzusem niciodată la New Orléans — de la buchetele executate clasic, ispitîndu-te să atingi petalele care cădeau pe o faţă de masă tridimensională la un stil nou şi tulburător în care culorile păreau să strălucească atît de intens, încît distrugeau vechile linii, vechea soliditate, creînd o imagine asemănătoare acelor stări pe care le am cînd mă aflu foarte aproape de delir şi florile îmi apar în faţa ochilor, pîlpîind ca flăcările lămpilor. Parisul inunda acele odăi.
Mă simţeam acasă acolo, uitînd iarăşi visele de o ireală simplitate, legate de ceea ce îmi oferise blînda insistenţă a altcuiva, pentru că aerul era la fel de dulce ca cel din grădina noastră de pe Rue Royale şi totul era plin de viaţă datorită luminii puternice care făcea ca pînă şi tavanele înalte şi decorate să fie lipsite de umbre. Lumina alerga peste înfloriturile aurite, licărea în becurile candelabrelor. Întunericul nu exista. Vampirii nu existau.
Şi, oricît m-ar fi interesat cercetările mele, era plăcut gîndul că, pentru o oră, tată şi fiică urcau în cabrioletă dintr-un lux atît de civilizat doar pentru a se plimba pe malurile Senei, peste podul dincolo de care se afla Cartierul Latin, hoinărind pe acele străzi întunecoase şi înguste în căutarea istoriei, nu a victimelor. Apoi, ne întorceam la ceasul care ticăia şi la grătarele de aramă pentru lemne şi la cărţile de joc întinse pe masă. Cărţi de poezii, programul unei piese de teatru şi, peste tot în jurul nostru, zumzetul slab al hotelului, viori în depărtare, o femeie vorbind într-un ritm rapid şi însufleţit care acoperea zgomotul unei perii de păr şi un bărbat, de undeva, de la ultimul etaj, repetînd de nenumărate ori în aerul serii: „Înţeleg, tocmai încep să înţeleg, tocmai încep să înţeleg…”
„Aşa ţi-ar fi plăcut?” a întrebat Claudia, poate pentru a-mi da înţeles că nu mă uitase, căci acum tăcea ore în şir; nu mai aducea vorba de vampiri. Dar ceva nu era în regulă. Nu era acea veche seninătate, aerul meditativ pe care i-l dădeau aducerile aminte, ci o melancolie, o nemulţumire mocnită. Şi, deşi acest lucru îi dispărea din ochi atunci cînd o strigam sau îi răspundeam, furia părea să se instaleze foarte aproape de suprafaţă.
„Ah, ştii foarte bine ce mi-ar fi plăcut, i-am spus eu, persistînd cu mitul propriei mele voinţe. O mansardă pe lîngă Sorbona, destul de aproape de zgomotul străzii St. Michel, şi, totuşi, destul de departe. Dar accept ceea ce-ţi place ţie.” Am văzut-o încălzindu-se, dar privind dincolo de mine, spunînd parcă: „N-ai nici o speranţă de vindecare; nu te apropia prea mult; nu-mi pretinde ceea ce-ţi pretind: eşti mulţumit?”
Memoria mi-e prea limpede; prea acută; lucrurile ar trebui să se mai tocească pe margini şi ceea ce este nerezolvat ar trebui să se mai atenueze. Dar aşa, scenele sînt aproape de inima mea ca fotografiile din medalioane, numai că sînt imagini îngrozitoare pe care nici un artist şi nici un aparat de fotografiat nu le-ar putea surprinde vreodată; şi o vedeam iar şi iar pe Claudia lîngă pian, în acea ultimă seară, cînd Lestat cînta, pregătindu-se să moară, chipul ei cînd el o necăjea, acea contorsionare care, imediat a făcut ca faţa să-i devină o mască; atenţia i-ar fi putut salva viaţa, în caz că era, într-adevăr, mort.
Ceva se aduna în Claudia, dezvăluindu-se încet celui mai refractar martor din lume. Făcuse o nouă pasiune pentru inele şi brăţări, ceea ce copiii nu purtau. Mersul ei îngîmfat, cu spatele drept, nu era de copil şi, adesea, intra în prăvălioare înaintea mea şi îndrepta un deget poruncitor spre parfumul sau mănuşile pentru care plătea ea însăşi. Nu mă aflam niciodată prea departe şi întotdeauna mă simţeam prost — nu pentru că m-aş fi temut de ceva în acel oraş imens, ci pentru că mă temeam de ea. Întotdeauna fusese „copilul rătăcit” pentru victimele ei, „orfana”, iar acum părea să fie altceva, ceva şiret şi izbitor pentru trecătorii care îi cedau. Dar acest lucru îl făcea totdeauna singură; mă lăsa cîte o oră să admir sculpturile catedralei Notre-Dame sau să stau lîngă un parc, în trăsură.
Apoi, într-o seară, cînd m-am trezit în patul confortabil din apartamentul de hotel, cu cartea vîrîtă incomod sub mine, am descoperit că ea nu era acolo. N-am îndrăznit să-i întreb pe lucrătorii hotelului dacă o văzuseră. Aşa obişnuiam să ne facem cît mai puţin remarcaţi; nu aveam nume. M-am uitat după ea pe coridoare, pe străzile din preajmă, chiar şi în sala de bal şi o groază inexplicabilă m-a cuprins la gîndul că s-ar fi putut afla acolo singură. Dar, într-un tîrziu, am văzut-o intrînd pe uşa laterală a holului, cu părul sclipind sub borul bonetei din cauza ploii uşoare, ca un copil care se întorcea în fugă dintr-o escapadă neastîmpărată, făcînd să se lumineze chipurile bărbaţilor şi femeilor din jur; a urcat scara largă şi a trecut pe lîngă mine ca şi cînd nu m-ar fi văzut. O imposibilitate, o dispreţuire ciudată şi plină de graţie.
Am închis uşa în urma mea exact cînd ea îşi scotea mantia şi o scutura de picăturile de ploaie aurii, după care şi-a scuturat părul. Panglicile turtite de bonetă s-au desfăcut şi am simţit o uşurare palpabilă cînd am văzut rochiţa copilărească, panglicile acelea şi ceva minunat de liniştitor în braţele ei, o păpuşică de porţelan. Tot nu mi-a spus nimic; îşi făcea de lucru cu păpuşa. Prinse cumva cu cîrlige sau sîrmulite pe sub rochia cu volănase, picioruşele ei scoteau un clinchet ca de clopoţei. „E o păpuşă-doamnă, a spus ea privindu-mă. Vezi? O păpuşă-doamnă.” A pus-o pe măsuţa de toaletă.