„Aşa e”, am şoptit eu.
„A făcut-o o femeie, a zis ea apoi. Face păpuşi-copii, toate la fel, păpuşi-copii, un magazin întreg de păpuşi-copii, pînă cînd i-am spus: «Vreau o păpuşă-doamnă»”.
Era captivant, misterios. Stătea acolo cu şuviţele de păr ude brăzdîndu-i fruntea înaltă, uitîndu-se cu atenţie la păpuşă. „Ştii de ce mi-a făcut-o?” a întrebat ea şi eu aş fi vrut acum ca în încăpere să fi fost şi umbre, să pot să mă retrag din cercul cald al focului inutil undeva în întuneric, să nu stau pe pat ca şi cum acesta ar fi fost o scenă luminată, văzînd-o în faţa mea şi în oglinzile ei, mîneci bufante şi mîneci bufante.
„Pentru că eşti un copil frumos şi a vrut să te facă fericită”, am spus eu cu o voce slabă pe care nici eu nu mi-am recunoscut-o. Ea rîdea fără zgomot. „Un copil frumos, a zis apoi, ridicînd privirea spre mine. Tot asta crezi că sînt?” Chipul i s-a întunecat din nou, începînd să se joace cu păpuşa, trăgîndu-i guleraşul croşetat spre sînii de porţelan. „Da, semăn cu păpuşile ei copii, sînt păpuşile ei copii. Ar trebui s-o vezi cum lucrează în atelierul ăla; aplecată asupra păpuşilor ei, toate avînd acelaşi chip, aceleaşi buze.” îşi atinse buzele cu degetul. Ceva a părut să se schimbe brusc, ceva chiar în interiorul acelei camere şi oglinzile tremurau reflectîndu-i imaginea, ca şi cum pămîntul ar fi oftat din adîncuri. Trăsurile treceau uruind pe străzi; dar erau prea departe. Apoi am văzut ce făcea trupul ei de copiclass="underline" într-o mînă ţinea păpuşa, pe cealaltă la buze; iar mîna în care se afla păpuşa a zdrobit-o şi a izbit-o, aşa încît păpuşa s-a transformat în fărîme ce-i cădeau acum din mîna deschisă şi însîngerată pe covor. A scuturat apoi rochiţa creînd o ploaie de particule sclipitoare şi eu mi-am ferit privirea, dar am văzut-o în oglinda înclinată de deasupra focului, am văzut cum ochii ei mă măsurau din cap pînă-n picioare. Apoi am văzut-o venind spre mine, apropiindu-se de pat.
„De ce-ţi fereşti privirea, de ce nu te uiţi la mine?” m-a întrebat ea cu o voce cristalină, foarte asemănătoare cu un clopoţel de argint. Dar, după aceea, a rîs încet, un rîs de femeie, şi m-a întrebat: „Credeai că o să fiu fiica ta o veşnicie? Eşti cumva tatăl proştilor, prostul taţilor?”
„Tonul tău e răutăcios”, i-am spus eu.
„Hmmm… răutăcios”. Cred că a încuviinţat. O vedeam orbitoare cu coada ochiului, flăcări albăstrui, flăcări aurii.
„Şi ce cred despre tine afară?” am întrebat-o eu cît am putut de blînd, arătînd spre fereastra deschisă.
„Multe lucruri, a spus ea zîmbind. Multe lucruri. Bărbaţii se pricep de minune să dea explicaţii. Ai văzut «oamenii mici» din parcuri, de la circ, pocitaniile acelea pentru care oamenii plătesc ca să rîdă de ele?”
„Eu am fost doar ucenicul unui vrăjitor! am explodat eu deodată, fără să vreau. Ucenic!” am spus şi aş fi vrut s-o ating, să-i mîngîi părul, dar mi-era frică de ea, de furia ei ca un băţ de chibrit gata să se aprindă.
A zîmbit din nou şi apoi mi-a tras mîna în poala ei, acoperind-o cît putea mai bine cu a ei. „Ucenic, da”, a zis ea rîzînd. Dar spune-mi un lucru, un singur lucru de la înălţimea ta. Cum era cînd… făceai dragoste?”
M-am depărtat de ea fără să vreau, căutîndu-mi ca un muritor prost mantia şi mănuşile. „Nu-ţi mai aminteşti?” m-a întrebat ea cu un calm perfect, cînd eram cu mîna pe clanţa de alamă.
M-am oprit, simţindu-i privirea aţintită asupra spatelui meu, ruşinat, după care m-am întors cu un aer de parcă m-aş fi întrebat: Unde mă duc, ce-o să fac, de ce stau aici?
„Era ceva grăbit”, am spus eu, încercînd să-i întîlnesc privirea acum. Cît de perfect albaştri şi reci îi erau ochii. Cît de sinceri. Şi… rareori savurat… ceva acut care se irosea repede. Cred că era umbra palidă a uciderii.”
„Ahhh…, a zis ea. Ca a-ţi face rău aşa cum îţi fac eu acum… şi asta e o umbră palidă a uciderii.”
„Da, doamnă, i-am spus eu. Sînt înclinat să cred că aşa e.” Apoi, după ce am făcut o plecăciune scurtă, i-am urat noapte bună.
După mult timp după ce am părăsit-o am încetinit pasul. Ajunsesem pe celălalt mal al Senei. Voiam întuneric. Ca să mă ascund de ea, de sentimentele care se adunau în mine şi de teama mistuitoare că eram incapabil să o fac fericită sau să mă fac pe mine însumi fericit făcîndu-i plăcere ei.
Aş fi dat toată lumea ca să-i fac plăcere, lumea pe care o posedam acum şi care părea şi goală şi eternă, în acelaşi timp. Cu toate astea, fusesem rănit de vorbele şi ochii ei şi, nici un număr de explicaţii care-mi treceau acum prin minte, ba chiar formîndu-mi-se pe buze ca nişte şoapte disperate cînd am părăsit Rue St. Michel, înaintînd din ce în ce mai mult pe străzile vechi şi întunecoase ale Cartierului Latin — nici un număr de explicaţii nu părea să aline ceea ce-mi închipuiam că era marea ei insatisfacţie, sau propria mea durere.
În cele din urmă, am renunţat la cuvinte, cu excepţia unui refren ciudat. Mă aflam în liniştea întunecoasă a unei străzi medievale şi îi urmam orbeşte cotiturile, mîngîiat de înălţimea caselor înguste, care păreau gata să unească în orice clipă, închizînd aleea aceea sub stelele indiferente ca o cusătură. „Nu pot s-o fac fericită, n-o fac fericită; şi nefericirea ei creşte pe zi ce trece.” Acela era refrenul meu, pe care îl repetam ca pe o rugăciune, un descîntec pentru schimbarea realităţii, inevitabila ei dezamăgire legată de cercetările noastre, care ne aduseseră în acel prag al iadului, unde o simţeam depărtîndu-se de mine, reducîndu-mă cu nevoia ei imensă. Ba am fost teribil de gelos chiar şi pe creatoarea de păpuşi căreia ei îi ceruse acea micuţă doamnă care scotea un sunet de clopoţei de argint, pentru că femeia aceea îi dăruise ceva ce ţinea strîns la piept în prezenţa mea ca şi cum nici n-aş fi existat.
La ce avea să ajungă, unde putea să ducă?
Niciodată, de cînd sosisem la Paris cu cîteva luni în urmă, nu simţisem atît de complet imensa mărime a oraşului, cum puteam să trec de pe strada aceea şerpuită şi întunecoasă într-o lume a plăcerilor şi, niciodată nu-i simţisem atît de puternic inutilitatea. Inutilitatea pentru ea, dacă nu putea să îndure furia aceea, dacă nu putea pricepe oarecum ceea ce părea să conştientizeze cu atîta amărăciune. Eram neputincios. Era neputincioasă. Dar era mai puternică decît mine. Şi eu ştiam, ştiusem chiar şi în clipa în care i-am întors spatele la hotel că, în ochii ei, exista pentru mine permanenta ei dragoste.
Ameţit, obosit şi acum rătăcit, am devenit conştient, datorită simţurilor acute de vampir, că eram urmărit.
Primul meu gînd a fost iraţional. Ea venise după mine. Şi, fiind mai deşteaptă decît mine, mă prinsese din urmă după o distanţă foarte mare. Dar, imediat, un alt gînd mi s-a format în minte, un gînd crud, dacă ţineam cont de tot ce se petrecuse între noi. Paşii erau prea grei pentru a fi ai ei. Era doar vreun muritor care mergea pe aceeaşi stradă, îndreptîndu-se fără să ştie spre moarte.
Aşadar mi-am continuat drumul, aproape cît pe-aci să alunec din nou în durerea mea pentru că o meritam, cînd o voce lăuntrică mi-a spus: Eşti un prost; ascultă. Şi atunci mi-am dat seama că acei paşi, care se auzeau ca şi cum s-ar fi aflat la o mare distanţă în spatele meu, călcau în acelaşi timp cu ai mei. O întîmplare. Deoarece, dacă erau ai unui muritor, erau prea departe pentru urechea unui muritor. Dar, cînd m-am oprit să ascult, s-au oprit şi ei. Iar cînd m-am întors spunîndu-mi: Louis, te amăgeşti singur, şi am reînceput să merg, au reînceput să meargă şi ei. În acelaşi ritm cu mine, au început şi ei să meargă mai repede cînd am făcut-o eu. Apoi s-a întîmplat ceva extraordinar, de netăgăduit. Atent cum eram la paşii din urma mea, m-am împiedicat de o ţiglă căzută pe jos şi m-am oprit în zid. Iar, în spatele meu, acei paşi au imitat perfect sunetul căderii mele.