Eram uluit. Şi într-o stare de alarmă ce depăşea cu mult teama. În dreapta şi în stînga mea, strada era întunecată. Nici măcar o luminiţă slabă nu licărea în vreo fereastră de mansardă. Iar unica siguranţă pe care o aveam, distanţa mare dintre mine şi acei paşi era, aşa cum am mai spus, garanţia că nu aparţineau unei fiinţe omeneşti. Pur şi simplu, nu ştiam ce să fac. Simţeam dorinţa aproape irezistibilă de a-i striga acelei făpturi şi de a-i ura bun venit, de a-i spune cît mai repede şi mai complet posibil că îl aşteptam, că îl căutasem şi că voiam să-l întîlnesc. Totuşi, mi-era frică. M-am gîndit să-mi continui drumul şi să aştept să mă ajungă din urmă; dar am fost din nou batjocorit de proprii mei paşi şi distanţa dintre noi rămînea aceeaşi. Simţeam tensiunea crescînd în mine, iar întunericul din jurul meu devenea din ce în ce mai ameninţător; îmi spuneam iar şi iar, măsurînd acei paşi: De ce mă urmăreşti, de ce-mi dai de ştire că eşti acolo?
Apoi am dat colţul brusc şi am văzut o sclipire de lumină la următorul colţ. Strada urca în pantă şi eu înaintam foarte încet, în timp ce inima îmi bătea cu putere asurzindu-mă, şovăind să mă arăt în cele din urmă în lumina aceea.
Cînd am ezitat — cînd m-am oprit, de fapt — chiar înainte de colţ, ceva a hodorogit şi a zdrăngănit deasupra, de parcă s-ar fi prăbuşit acoperişul casei de lîngă mine. Am sărit înapoi exact la timp, înainte ca o grămadă de ţigle să cadă în stradă, una din ele ştergîndu-mi umărul. După aceea a fost linişte. Mă uitam la ţigle, ascultînd, aşteptînd. Apoi am dat colţul încet, intrînd în raza de lumină şi acolo, în capătul străzii, sub felinar, am văzut silueta inconfundabilă a unui alt vampir.
Era imens ca înălţime, deşi la fel de slab ca mine, cu faţa prelungă şi albă foarte strălucitoare în lumină, iar ochii lui mari şi negri mă priveau cu ceea ce părea a fi o uimire nemascată. Piciorul drept îi era puţin îndoit de parcă s-ar fi oprit la jumătatea unui pas. Apoi, deodată, mi-am dat seama că, nu numai că avea părul negru lung şi des, pieptănat exact ca al meu şi nu numai că purta o haină şi o mantie identice cu ale mele, dar îmi imita şi poziţia şi expresia la perfecţie. Am înghiţit în sec şi l-am măsurat din priviri încet, încercînd să-mi ascund faţă de el pulsul rapid sub privirea lui la fel de cercetătoare. Cînd l-am văzut clipind, mi-am dat seama că tocmai clipisem, iar cînd mi-am încrucişat braţele, el a făcut încet acelaşi gest. Era înnebunitor. Mai rău decît atît. Pentru că, atunci cînd abia am mişcat buzele, abia le-a mişcat şi el, iar eu nu găseam cuvintele potrivite pentru a-l face să înceteze. În tot acest timp, vedeam acea înălţime, acei ochi negri pătrunzători şi acea atenţie extraordinară care era, bineînţeles, o perfectă batjocură, dar, cu toate acestea, îndreptată asupra mea. El era vampirul; eu păream a fi oglinda.
„Interesant”, am spus eu scurt şi exasperat, iar el, bineînţeles, a imitat acel cuvînt de cum am apucat să-l rostesc. Înfuriat de acest lucru mai mult decît de orice altceva, m-am trezit zîmbind stins, sfidînd sudoarea care îmi ieşea prin fiecare por şi tremurul zdravăn al picioarelor. A zîmbit şi el, dar ochii lui aveau o ferocitate animalică, spre deosebire de ai mei, iar zîmbetul îi era sinistru datorită acelei imitaţii mecanice.
Am făcut un pas înainte şi la fel şi el; cînd m-am oprit brusc, uitîndu-mă stăruitor, la fel a făcut şi el. Dar, după aceea, încet, foarte încet, a ridicat braţul drept, deşi al meu a rămas pe loc, şi, încleştînd pumnul, s-a lovit în piept cu mişcări iuţi, imitînd bătăile inimii mele. A izbucnit în rîs. Şi-a dat capul pe spate, dezvelindu-şi colţii şi rîsul părea să inunde strada. Îl dispreţuiam. Total.
„Vrei să-mi faci rău? am întrebat eu, dar mi-am auzit propriile cuvinte imitate. Şarlatanule! am spus eu apoi cu asprime. Bufonule!”
Cuvîntul acesta l-a făcut să se oprească. I s-a stins pe buze chiar în timp ce-l rostea, iar chipul i-a devenit rigid.
Ceea ce am făcut atunci a fost dintr-un impuls. I-am întors spatele şi am început să mă depărtez, poate pentru a-l face să vină după mine şi să mă întrebe cine sînt. Dar, mişcîndu-se atît de repede, încît nici nu l-am văzut, mi-a apărut în faţă de parcă s-ar fi materializat. I-am întors spatele din nou — dar l-am văzut iarăşi sub felinar, deranjarea părului negru şi ondulat fiind singurul indiciu că se mişcase.
„Te-am căutat! Am venit la Paris ca să te găsesc!” m-am forţat eu să-i spun, văzînd că el nici nu mă imita, nici nu se mişca, ci doar se uita la mine.
Acum a înaintat încet, cu graţie, şi am văzut că, atît mişcările trupului, cît şi atitudinea îi aparţineau; întinzînd mîna ca şi cum ar fi cerut-o pe a mea, m-a împins foarte brusc, dezechilibrîndu-mă. Mi-am simţit cămaşa udă lipindu-se de piele cînd m-am îndreptat, iar mîna mi se murdărise după contactul cu zidul umed. M-am întors cu faţa la el dar m-a aruncat complet la pămînt.
Aş vrea să-ţi pot descrie forţa lui. Ai cunoaşte-o, dacă ar fi să te atac, să-ţi dau o lovitură zdravănă cu un braţ pe care să nu-l vezi venind spre tine. Dar o voce lăuntrică mi-a spus: Arată-i forţa ta; aşa că m-am ridicat şi m-am repezit spre el cu ambele braţe întinse, numai că am lovit în gol, în noaptea care înconjura acel felinar, stînd acolo şi privind în jurul meu ca un prost. Atunci mi-am dat seama că trebuia să fie vorba de vreun test, deşi, conştient, mi-am concentrat atenţia asupra străzii întunecoase, golurilor din dreptul intrărilor, oricărui loc unde s-ar fi putut ascunde. Nu aveam nevoie de acel test, dar nu-mi dădeam seama cum aş fi putut să scap de el. Tocmai mă gîndeam la un mod de a lămuri acest lucru cînd, deodată, a apărut din nou, lovindu-mă şi trîntindu-mă pe pavajul în pantă alcătuit din pietre unde căzusem înainte. I-am simţit cizma lipită de coaste. Înfuriat, l-am apucat de picior, aproape nevenindu-mi să cred cînd am simţit materialul şi osul. S-a izbit de zidul de piatră opus şi a scos un mîrîit de furie nereţinută.
Ce s-a întîmplat apoi a fost o zăpăceală. Îi ţineam strîns piciorul, deşi se chinuia să-mi tragă o lovitură cu cizma şi, la un moment dat, după ce s-a răsucit şi s-a desprins din mîna mea, m-am trezit ridicat în aer de nişte mîini puternice. Pot să-mi imaginez foarte bine ce s-ar fi putut întîmpla. Ar fi putut să mă azvîrle la cîţiva iarzi mai încolo, căci era destul de puternic pentru a o face. Iar eu, epuizat şi lovit zdravăn, mi-aş fi putut pierde cunoştinţa. Mă deranja foarte mult, chiar şi în toiul acelei confruntări, că nu ştiam dacă-mi puteam pierde cunoştinţa sau nu. Numai că n-a fost nevoie să aflu, căci, deşi eram extrem de confuz, am avut convingerea că altcineva apăruse între noi, cineva care se lupta cu el, forţîndu-l să-mi dea drumul.
Cînd mi-am ridicat privirea, mă aflam pe stradă şi, pentru o clipă, am văzut două siluete, ca apariţia vagă a unei imagini după ce închizi ochiul. Apoi, doar o învolburare de haine negre, zgomotul unor cizme păşind pe pietre şi s-a lăsat tăcerea. Mă uitam în jurul meu, gîfîind, cu sudoarea şiroindu-mi pe faţă şi, apoi, mi-am ridicat privirea spre fîşia îngustă de cer palid. Încet, numai pentru că ochiul meu era total concentrat asupra lui acum am desluşit o siluetă în întunericul zidului de lîngă mine. Ghemuit pe pietrele ieşite în afară ale buiandrugului, s-a întors aşa încît am zărit o vagă sclipire de lumină pe părul lui şi, apoi, chipul alb. Un chip ciudat, mai mare şi nu chiar atît de supt ca al celuilalt şi un ochi mare şi negru care mă fixa stăruitor. O şoaptă i-a ieşit de pe buze, deşi acestea n-au părut să se mişte. „Eşti teafăr.”