Eram mai mult decît teafăr. Eram în picioare, gata să atac. Dar silueta aceea a rămas ghemuită, de parcă ar fi făcut parte din zid. Am văzut cum o mînă albă s-a strecurat în ceea ce părea a fi buzunarul unei jiletci. A apărut o carte de vizită la fel de albă ca degetele care mi-au întins-o. Nu m-am dus s-o iau. „Vino la noi mîine seară, mi-a spus aceeaşi voce şoptită a acelui chip neted şi inexpresiv, care stătea tot cu un singur ochi spre lumină. N-o să-ţi fac nici un rău, a spus el, şi nici celălalt. N-o să permit.” Atunci, mîna lui a făcut acel lucru pe care numai vampirii îl pot face, a părut să se desprindă de trup în întuneric şi să-mi pună cartea de vizită în mînă, scrisul propriu de pe ea sclipind imediat în lumină. După care, silueta, pornind în sus asemeni unei pisici pe zid, a dispărut iute printre frontoanele mansardelor.
Atunci am ştiut că eram singur, o simţeam. Bătăile inimii mele păreau să umple străduţa aceea pustie în timp ce stăteam sub felinar şi citeam ce scria pe cartea de vizită. Adresa o cunoşteam foarte bine, căci de mai multe ori fusesem la teatrele de pe strada aceea. Însă numele era uluitor: „Théâtre des Vampires”, şi era trecută şi ora, nouă seara.
Am întors-o pe partea cealaltă şi am descoperit cîteva cuvinte: „Adu-o şi pe frumoasa cea mică. Sînteţi bineveniţi. Armand.”
Nu era nici o îndoială că cel care mi-o dăduse scrisese mesajul. Şi nu mai avea decît foarte puţin timp să ajung la hotel şi să-i spun Claudiei despre acele lucruri pînă la ivirea zorilor. Alergam atît de repede, încît nici oamenii pe lîngă care am trecut n-au văzut umbra care se strecura printre ei.
— La „Théâtre des Vampires” nu se putea intra decît cu invitaţie, iar în seara următoare, portarul mi-a cercetat cartea de vizită o clipă, în timp ce ploaia cădea slab în jurul nostru: pe bărbatul şi femeia care se opriseră în dreptul casei de bilete închisă, pe afişele încreţite care înfăţişau vampiri de duzină cu braţele desfăcute şi cu pelerinele, care semănau cu nişte aripi de lilieci, gata să învăluie umerii goi ai unei victime muritoare, pe cuplul care a intrat în holul plin trecînd pe lîngă noi; simţeam cu uşurinţă că toţi erau oameni, nici un vampir nu se afla printre ei, nici măcar acel băiat care ne-a lăsat pînă la urmă să intrăm în amestecul acela de conversaţii, haine umede şi degete înmănuşate de dame care aranjau pălării cu boruri de fetru şi bucle ude. Am căutat umbra cu febrilitate. Ne hrănisem mai devreme numai pentru ca, în aglomeraţia acelui teatru, pielea noastră să nu fie prea albă şi ochii prea sclipitori. Şi gustul acelui sînge care nu-mi făcuse nici o plăcere mă făcuse să mă simt şi mai prost; dar nu aveam timp pentru altceva. Noaptea aceea nu era pentru ucis. Era o noapte a revelaţiilor, indiferent cum avea să se sfîrşească. Eram convins.
Totuşi, iată-ne în mijlocul acelei mulţimi de oameni, uşile s-au deschis pentru public şi un tînăr îşi făcea loc spre noi, atrăgîndu-ne atenţia şi arătîndu-ne, peste umerii oamenilor, spre scară. Aveam o lojă, una din cele mai bune din tot teatrul şi acel plasator n-a părut nici să observe, nici să-i pese că sîngele nu-mi închisese pielea complet şi că nici nu o transformase pe Claudia într-un copil uman. Ba chiar ne-a aruncat un zîmbet fermecător cînd a tras draperia, dezvăluindu-ne două fotolii în faţa unei balustrade din alamă.
„Nu-i crezi în stare să aibă sclavi umani?” m-a întrebat Claudia în şoaptă.
„Bine, dar Lestat n-a avut niciodată încredere în sclavii umani”, i-am spus eu. Priveam cum se ocupă scaunele, cum pălăriile minunat împodobite pluteau dedesubt printre şirurile de scaune îmbrăcate în mătase. Umeri albi străluceau în balcoanele din faţa noastră; diamantele sclipeau în lumina lămpilor cu gaz. „Ţine minte, fii şiret măcar o dată, mi-a şoptit Claudia stînd cu capul plecat. Eşti prea domn.”
Luminile s-au stins, mai întîi la balcon şi apoi de-a lungul pereţilor de la parter. Cîţiva muzicieni se aflau în spaţiul de sub scenă şi, la picioarele cortinei verzi din catifea, lumina a pîlpîit şi apoi a strălucit mai puternic, publicul dispărînd ca învăluit într-un nor cenuşiu prin care numai diamantele sclipeau, la încheieturi, la gîturi, pe degete. Şi s-a lăsat o tăcere la fel ca acel nor cenuşiu, pînă cînd tot sunetul s-a strîns într-un tuşit persistent. Apoi, linişte. Şi bătaia lentă, ritmată a unei tamburine. La aceasta se adăuga sunetul subţire al unui flaut din lemn, care părea să ia clinchetul metalic al clopoţeilor tamburinei şi să-l transforme într-o melodie cu tente medievale. Apoi zdrăngănitul unor corzi care scotea în evidenţă tamburina. Flautul s-a auzit mai tare cîntînd ceva melancolic, trist. Muzica aceea avea un farmec şi toţi cei din sală păreau încremeniţi şi uniţi de ea, de parcă acordurile flautului ar fi fost o panglică luminoasă ce se desfăşura încet în întuneric. Nici măcar cortina n-a rupt tăcerea aceea cînd s-a ridicat. Lumina a devenit mai puternică şi se părea că scena nu era scenă, ci o pădure deasă, iar trunchiurile aspre ale copacilor şi frunzişurile dese sclipeau în lumină sub bolta de întuneric de deasupra; printre copaci se putea zări ceea ce părea a fi malul de piatră al unui rîu, dincolo de care se putea vedea chiar apa rîului, acea lumea tridimensională fiind pictată pe un ecran de mătase foarte fină, ce tremura uşor datorită unui curent de aer foarte slab.
Cîteva aplauze salutară iluzia, căpătînd din ce în ce mai mulţi aderenţi din toate părţile sălii, pînă cînd au atins punctul maxim, după care s-au stins. O siluetă întunecată se mişca pe scenă, de la un trunchi de copac la altul, păşind atît de repede în lumină încît a dat impresia că a apărut ca prin farmec în centru, un braţ ivindu-se brusc de sub pelerină pentru a arăta o coasă de argint, cu celălalt ţinînd în dreptul feţei invizibile o mască fixată pe un băţ subţire, o mască ce reprezenta chipul sclipitor al Morţii, un craniu vopsit.
Publicul şi-a ţinut respiraţia. Moartea stătea în faţa spectatorilor, cu coasa pregătită, Moartea la marginea unei păduri învăluite în beznă. Ceva a răspuns în mine ca şi în ceilalţi, nu de teamă, ci într-un fel omenesc, la farmecul acelui decor fragil, la misterul lumii de acolo, în care silueta aceea cu mantie neagră şi vălurită se plimba prin faţa spectatorilor cu graţia unei pantere, smulgînd exclamaţii, oftaturi, şoapte de respect.
Acum, în spatele acelei siluete, ale cărei gesturi păreau să aibă o putere extraordinară exact ca muzica în ritmul căreia se mişca au apărut alte siluete din culise. Întîi o bătrînă, foarte cocoşată, cu părul cărunt asemănător muşchiului şi cu un braţ tras în jos de greutatea unui coş mare cu flori. Îşi tîrşîia paşii grei pe scenă şi clătina din cap în ritmul muzicii şi al paşilor iuţi al Morţii. Cînd a dat cu ochii de aceasta a tresărit, a pus coşul jos încet şi şi-a unit mîinile ca şi cum s-ar fi rugat. Era obosită, capul i-a căzut pe mîini parcă pentru a dormi, după care s-a întins spre ea, implorînd. Dar Moartea a venit spre ea şi a privit-o drept în faţă, aceasta fiind ascunsă privirilor noastre din cauza părului; imediat, însă, s-a dat înapoi fluturînd din mînă parcă pentru a purifica aerul. Cîteva rîsete nesigure s-au auzit izbucnind în sală, dar cînd bătrîna s-a luat după Moarte, toată lumea a început să rîdă.
Muzica a început acum să cînte mai alert, în timp ce bătrîna fugărea Moartea pe scenă, pînă cînd aceasta s-a ascuns în spatele unui copac, ascunzîndu-şi faţa mascată sub aripă ca o pasăre. Iar bătrîna, obosită şi înfrîntă, şi-a luat coşul în timp ce muzica a încetinit ritmul după pasul ei, însoţind-o spre culise. Nu mi-a plăcut. Nu mi-au plăcut rîsetele. Am văzut alte personaje apărînd acum, muzica acompaniindu-le gesturile, schilozi cu cîrje şi cerşetori în zdrenţe cenuşii, toţi întinzînd mîinile spre Moarte, care trecea învîrtindu-se, scăpînd de unul cu o arcuire a spatelui, depărtîndu-se de altul cu un gest feminin de dezgust şi, în cele din urmă, alungîndu-i pe toţi cu un gest înfumurat de plictiseală.