Atunci mi-am dat seama că mîna albă şi subţire care făcea gesturile acelea comice nu era vopsită în alb. O mînă de vampir smulgea rîsetele spectatorilor. O mînă de vampir s-a ridicat acum spre craniul rînjit, în timp ce scena se elibera, ca pentru a acoperi un căscat. După aceea, vampirul, continuînd să ţină masca în dreptul feţei, s-a rezemat de un copac de mătase, ca şi cum ar fi adormit încet-încet. Muzica ciripea asemeni unor păsări, susura ca apa care curgea, iar lumina care îl învăluia gălbuie s-a slăbit din ce în ce mai mult.
O altă rază de lumină a străpuns ecranul, părînd să-l topească, pentru a prezenta o tînără care se afla într-un capăt al scenei. Era înaltă şi învelită într-o mantie voluminoasă de păr auriu. Am simţit încîntarea spectatorilor cînd ea a părut să plutească în cercul de lumină, pădurea întunecată înălţîndu-se de jur împrejur, aşa încît ea părea rătăcită printre copaci. Era pierdută; şi nu era vampir. Pămîntul de pe bluza şi fusta ei sărăcăcioase nu era vopsea de scenă şi nimic nu-i pătase chipul perfect, care era scăldat în lumină acum, la fel de frumos şi delicat ca al unei sfinte Fecioare din marmură, părul acela fiind vălul ei. Ea nu vedea nimic, deşi toţi o puteau vedea. Iar geamătul care i-a scăpat de pe buze în timp ce plutea a părut să răsune peste melodia romantică a flautului, aceasta fiind un tribut adus frumuseţii ei. Moartea s-a trezit brusc în cercul ei de lumină slabă şi s-a întors pentru a o vedea aşa cum o văzuseră şi spectatorii şi pentru a ridica mîna liberă în semn de omagiu şi respect.
Cele cîteva rîsete s-au stins înainte de a deveni reale. Ea era prea frumoasă, iar ochii ei cenuşii erau prea deznădăjduiţi. Jocul era prea perfect. Deodată, masca a fost azvîrlită în culise şi Moartea a dezvăluit publicului un chip alb şi radios, trecîndu-şi mîinile grăbite prin părul negru superb, îndreptîndu-şi jiletca şi îndepărtînd cîteva firişoare de praf invizibile de pe revere. Moartea îndrăgostită. Aplauzele au izbucnit pentru acel chip luminos, cu pomeţi lucioşi şi ochi negri care clipeau, de parcă ar fi fost un jos extraordinar, cînd, de fapt, nu era decît chipul unui vampir, al celui care mă acostase în cartierul Latin, al acelui vampir care rînjea ironic, scăldat în lumina gălbuie a felinarului.
Am strîns cu putere mîna Claudiei în întuneric, dar ea stătea nemişcată, ca vrăjită. Pădurea de pe scenă, de unde fata aceea muritoare şi neputincioasă privea spre rîsete fără să vadă, s-a despărţit în două jumătăţi fantomatice,depărtîndu-se de centru şi permiţîndu-i vampirului să se apropie de ea.
Ea, care înaintase spre rampă, l-a văzut deodată şi s-a oprit brusc, icnind ca un copil. Într-adevăr, aducea foarte mult cu un copil, deşi era, evident, o femeie în toată firea. Numai o uşoară încreţitură a pielii din jurul ochilor îi trăda vîrsta. Sînii, deşi mici, i se zăreau frumos conturaţi pe sub bluză, iar şoldurile, deşi înguste, ofereau fustei lungi şi prăfuite o severitate senzuală. În timp ce se depărta de vampir, i-am văzut lacrimile în ochi asemeni unor sticle în licărul luminilor şi mi s-a strîns inima de teamă pentru ea, şi de dorinţă. Frumuseţea ei era răpitoare.
În spatele ei, cîteva cranii vopsite au început să se mişte în întuneric, siluetele care purtau măştile fiind invizibile datorită hainelor negre, cu excepţia mîinilor albe care ţineau marginile unei mantii sau faldurile unei fuste. Erau femei vampir, îndreptîndu-se spre victimă împreună cu bărbaţii, şi acum, unul cîte unul, au aruncat măştile aşa încît acestea au căzut grămadă, beţele asemeni unor oase, craniile rînjind în întuneric. Şi, iată-i şapte vampiri, femeile fiind trei la număr, cu sînii albi sclipind deasupra corsajelor negre şi strîmte ale rochiilor, cu chipurile luminoase şi rigide privind cu ochi negri de sub bucle de păr negru. Erau teribil de frumoase aşa cum păreau să plutească în jurul acelei făpturi omeneşti îmbujorate, totuşi, palide şi reci în comparaţie cu acel păr auriu şi cu acea piele delicată trandafirie. Auzeam răsuflarea spectatorilor, respiraţia lor întretăiată. Era un adevărat spectacol, acel cerc de chipuri albe strîngîndu-se din ce în ce mai mult şi acel conducător, acel Domn Moarte, care se întorcea spre public acum, cu mîinile încrucişate pe inimă şi cu capul plecat pentru a cuceri simpatia oamenilor: nu-i aşa că era irezistibilă? Un murmur de rîsete şi oftaturi aprobatoare.
Dar ea a fost cea care a rupt acea tăcere magică.
„Nu vreau să mor…”, a şoptit ea cu o voce asemeni unui clopoţel.
„Noi sîntem moartea”, i-a spus el şi, din jurul ei s-a înălţat şoapta „Moartea”. S-a întors, mişcare ce a făcut ca părul să i se transforme într-o adevărată ploaie aurie, ceva bogat şi viu peste praful de pe hainele ei prăpădite. „Ajutor!” a strigat ea stins, de parcă i-ar fi fost teamă să ridice glasul. „Cineva…” a zis ea adresîndu-se mulţimii despre care ştia că trebuia să se afle acolo. Claudia a rîs uşor. Fata de pe scenă îşi dădea seama vag unde se afla, ce se petrecea, dar ştia infinit mai multe decît acea mulţime de oameni care o priveau cu gurile căscate.
„Nu vreau să mor! Nu vreau!” Glasul ei delicat s-a frînt, iar privirea i s-a fixat asupra vampirului conducător înalt şi crud, acel şarlatan diabolic care acum a ieşit dintre ceilalţi, îndreptîndu-se spre ea.
„Toţi murim”, i-a spus el. Singurul lucru pe care-l ai în comun cu toţi ceilalţi muritori e moartea, a adăugat apoi, arătînd spre orchestră şi spre chipurile distante de la balcon şi din loji.
„Nu, a protestat ea nevenindu-i să creadă. Mai am atîţia ani, atîţia…” Vocea îi era stinsă, melodioasă în ciuda durerii, făcînd-o să pară irezistibilă, ca şi mişcarea gîtului ei gol şi a mîinii care tremura uşor pe el.
„Ani! a spus vampirul. De unde ştii că mai ai atîţia ani? Moartea nu ţine cont de vîrstă! Poate chiar acum ai o boală care te devorează deja pe dinăuntru. Sau poate că un bărbat aşteaptă să te ucidă pur şi simplu pentru părul tău auriu!” a zis el cu o voce supranaturală groasă şi sonoră, întinzînd degetele spre părul ei. E nevoie să-ţi spun ce-ţi rezervă soarta?”
„Nu-mi pasă… nu mi-e frică, a protestat ea, cu un glas cristalin care părea atît de fragil în comparaţie cu al lui. Îmi asum riscul…”
„Şi, dacă-ţi asumi riscul ăsta şi vei trăi mulţi ani, cu ce te vei alege? Cu un spate cocoşat şi cu o gură fără dinţi?”
a întrebat-o el şi i-a ridicat părul de pe spate, dezvelindu-i gîtul alb. Apoi i-a desfăcut încet şiretul bluzei. Materialul ieftin al bluzei s-a deschis, iar mînecile i-au alunecat de pe umerii înguşti şi trandafirii; ea a prins-o, dar el a apucat-o de încheieturi, dîndu-i-le la o parte cu brutalitate. Spectatorii au părut să ofteze în cor, femeile în dosul lornioanelor, bărbaţii aplecaţi în faţă pe scaunele lor. Am văzut materialul căzînd, pielea palidă şi perfectă pulsînd odată cu bătăile inimii ei şi sfîrcurile mici oprind bluza să lunece mai jos, vampirul ţinîndu-i strîns încheietura mîinii drepte pe lîngă trup, lacrimile şiroind pe obrajii ei îmbujoraţi, dinţii muşcînd buzele. „Exact aşa cum pielea asta e acum trandafirie, mai tîrziu o să devină cenuşie şi încreţită din cauza vîrstei”, a zis el.