O clipă, toată lumea a rămas complet nemişcată.
După aceea, aplauzele au izbucnit din loc în loc pînă cînd, deodată, au răsunat peste tot în jurul nostru. Lumina s-a aprins în nişele din pereţi, spectatorii s-au privit reciproc şi discuţiile au început. O femeie, de la mijlocul unui rînd, s-a ridicat brusc, luîndu-şi repede haina de blană de pe spătarul scaunului, deşi nimeni nu-i făcuse loc încă; altcineva a ieşit în grabă pe culoarul acoperit cu covor; imediat s-au ridicat cu toţii şi au pornit spre ieşiri.
Mai tîrziu puţin, zgomotul acela s-a transformat în cel confortabil şi liniştitor al mulţimii sofisticate şi parfumate care umpluse holul de la intrare şi teatrul mai înainte. Vraja era ruptă. Uşile erau larg deschise lăsînd să pătrundă înăuntru mireasma ploii, tropotul cailor şi vocile care strigau după taxiuri. În marea de scaune uşor strîmbe, o mănuşă albă strălucea pe o pernă de mătase verde.
Priveam şi ascultam, ascunzîndu-mi faţa cu mîna de oricine şi de nimeni, stînd cu cotul rezemat de balustradă, pasiunea din mine potolindu-se, şi simţind gustul fetei pe buze. Era ca şi cum mirosul ploii i-ar mai fi purtat încă parfumul şi în teatrul gol îi auzeam bătăile inimii. Am tras aer în piept, inhalînd mirosul ploii şi am zărit-o pe Claudia stînd perfect nemişcată, cu mîinile înmănuşate în poală.
Simţeam un gust amar în gură şi eram zăpăcit. Apoi am văzut un plasator înaintînd pe culoarul de jos, îndreptînd scaunele, adunînd programele împrăştiate pe covor. Eram conştient că durerea aceea din mine, zăpăceala aceea, pasiunea aceea orbitoare care mă părăsea cu o încetineală încăpăţînată ar fi dispărut complet dacă aş fi coborît în dreptul uneia din arcadele acelea acoperite de draperii de lîngă el şi l-aş fi tras repede în întuneric, luîndu-l aşa cum fusese luată fata aceea. Voiam s-o fac şi, totuşi, nu voiam nimic. Claudia mi-a spus atunci lîngă urechea plecată: „Răbdare, Louis. Răbdare.”
Am deschis ochii. Cineva era aproape, la periferia vederii mele; cineva care îmi păcălise auzul şi simţurile acute se străpungeau ca o antenă ascuţită chiar şi acea neatenţie, sau cel puţin aşa credeam. Dar, iată-l, fără să scoată un sunet, dincolo de draperia lojei, pe vampirul cu păr castaniu, cel detaşat, stînd pe scara acoperită cu covor şi privindu-ne. Acum ştiam că era, aşa cum bănuisem, vampirul care îmi dăduse cartea de vizită cu ajutorul căreia intrasem în teatru. Armand.
M-ar fi speriat dacă n-ar fi stat atît de nemişcat şi dacă n-ar fi avut acea expresie de visare pe chip. Se părea că stă acolo, rezemat de perete, de multă vreme şi atitudinea lui nu s-a schimbat deloc nici cînd ne-am uitat la el, nici cînd ne-am apropiat. Dacă nu m-ar fi captivat atît de tare, aş fi răsuflat uşurat că nu era cel înalt şi brunet; dar nu m-am gîndit la asta. Acum o măsura leneş pe Claudia, fără să apeleze deloc la obiceiul omenesc de a privi pe furiş. Am pus mîna pe umărul ei. „Vă căutăm de foarte mult timp”, i-am spus eu şi inima a început să-mi bată mai încet, ca şi cum calmul lui mi-ar fi absorbit agitaţia şi teama, aşa cum marea trage în adîncurile ei ceva de pe ţărm. Nu pot să exagerez această calitate a lui. Totuşi, nu pot nici s-o descriu şi n-am putut nici atunci, iar faptul că mintea mea căuta s-o descrie chiar şi pentru mine însumi mă tulbura, îmi dădea senzaţia că ştia ce fac, iar atitudinea lui calmă, ochii lui căprui şi adînci păreau să spună că n-avea nici un sens ceea ce gîndeam, sau, în mod deosebit, cuvintele pe care mă chinuiam să le formulez acum. Claudia nu spunea nimic.
El s-a desprins de perete şi a început să coboare scara în acelaşi timp făcîndu-ne semn să-l urmăm; dar toate astea au fost fluide şi rapide. Gesturile mele erau nişte caricaturi ale gesturilor omeneşti în comparaţie cu ale lui. A deschis o uşă într-un perete de la un nivel inferior şi ne-a poftit în încăperile de sub teatru, picioarele lui abia atingînd treptele cînd coboram, el luînd-o înaintea noastră cu o încredere deplină.
Apoi am intrat în ceea ce părea să fie o imensă sală de bal subterană, creată dintr-o pivniţă mult mai veche decît clădirea de deasupra. Sus, uşa pe care el o deschisese s-a închis brusc şi lumina s-a stins înainte ca eu să apuc să văd bine încăperea. I-am auzit foşnetul hainelor în întuneric şi apoi zgomotul puternic al scăpărării unui chibrit. În lumina aceea, chipul lui a părut o flacără mare. După aceea, o siluetă a apărut în lumină lîngă el, un băiat care i-a adus o lumînare. Imaginea băiatului m-a făcut să-mi aduc aminte şocat de plăcerea captivantă a femeii goale de pe scenă, de trupul ei întins şi de sîngele ei care pulsa. S-a întors şi m-a privit cam la fel ca vampirul cu păr castaniu care aprinsese lumînarea şi i-a şoptit „Du-te”. Flacăra a luminat pereţii depărtaţi, iar vampirul a ridicat lumînarea şi a pornit de-a lungul peretelui, făcîndu-ne semn să-l urmăm.
Vedeam că ne înconjura o lume de fresce şi picturi murale, ale căror culori vii se zăreau deasupra flăcării şi, încetul cu încetul, teama şi conţinutul picturii de lîngă noi au devenit clare. Era teribilul tablou intitulat „Triumful Morţii” al lui Breughel, realizat la o scară atît de mare, încît mulţimea de figuri înspăimîntătoare ne dominau în bezna aceea, acele schelete necruţătoare ce transportau bieţii morţi pe o apă rău mirositoare, trăgeau o căruţă cu cranii omeneşti, decapitau un cadavru întins sau atîrnau oameni în ştreang. Un clopot bătea deasupra iadului nesfîşit de pămînt pîrjolit şi fumegînd, spre care se îndreptau armate numeroase de oameni care înaintau cu pasul hidos şi stupid al soldaţilor ce avansează spre masacru. Mi-am ferit privirea, dar cel cu părul castaniu mi-a atins mîna şi m-a condus mai departe să văd „Căderea îngerilor” materializîndu-se încet, cu cei osîndiţi aruncaţi din înălţimile cereşti în haosul înfiorător al monştrilor ce petreceau. Era atît de perfect, atît de intens, încît m-am cutremurat. Mîna care mă atinsese mai înainte a făcut-o din nou, dar eu am rămas nemişcat, ridicîndu-mi privirea spre partea de sus a picturii, unde desluşeam contururile a doi îngeri frumoşi cu trîmbiţe la gură. Timp de o secundă, vraja s-a destrămat. Am avut aceeaşi senzaţie puternică din prima seară cînd intrasem în Notre-Dame; dar apoi a dispărut, ca ceva din borangic şi preţios care mi-a fost smuls.
Lumînarea s-a ridicat. Şi ororile au apărut peste tot în jurul meu: damnaţii pasivi şi degradaţi ai lui Bosch, cadavrele pompoase în sicrie ale lui Traini, călăreţii monstruoşi ai lui Diirer şi, la o scară insuportabilă, o mulţime de gravuri în lemn medievale. Chiar şi tavanul era populat cu schelete şi morţi în descompunere, cu demoni şi instrumente ale durerii, de parcă ar fi fost o catedrală a morţii înseşi.
Din locul unde ne-am oprit, în sfîrşit, în mijlocul încăperii, lumînarea părea să învie imaginile acelea peste tot în jurul nostru. Delirul ameninţa şi a început acea legănare a camerei, acea senzaţie de cădere. M-am întins după mîna Claudiei. Ea stătea gînditoare, cu chipul pasiv şi cu privirea distantă cînd m-am uitat la ea, de parcă ar fi vrut s-o las în pace; apoi, deodată, s-a desprins de mine şi a rupt-o la fugă, paşii ei pe pietre găsindu-şi ecoul între ziduri, ca nişte degete care băteau darabana pe tîmplele mele, în craniul meu. Mi-am dus mîinile la tîmple, uitîndu-mă prostit în podea în căutarea unui adăpost, ca şi cum dacă mi-aş fi ridicat privirea, aş fi fost obligat să văd o suferinţă cumplită pe care nu voiam, nu puteam s-o îndur. Apoi am văzut din nou chipul vampirului plutind în lumină, cu ochii lui fără vîrstă înconjuraţi de gene negre. Buzele îi erau neclintite, dar, în timp ce-l priveam, a părut să zîmbească fără să facă nici cea mai mică mişcare. L-am privit şi mai stăruitor, convins că era vorba de o iluzie puternică pe care aş fi putut s-o pătrund dacă eram foarte atent; şi, cu cît îl priveam mai mult, cu atît părea să zîmbească mai mult şi, în cele din urmă, să fie animat de şoapte, gînduri, cîntece mute. Le auzeam ca pe ceva care se ondulează în întuneric, aşa cum se ondulează tapetul sub flăcări sau cum se cojeşte vopseaua de pe faţa unei păpuşi care arde. Simţeam dorinţa de a-l zgîlţîi cu putere pentru ca acea faţă neclintită să se mişte, să admită acel cîntat stins; şi, deodată, m-am trezit cu el lipit de mine, cuprinzîndu-mi pieptul cu braţul, cu genele atît de aproape, încît le puteam vedea dese şi lucioase deasupra ochiului incandescent, îi simţeam pe piele răsuflarea uşoară şi lipsită de miros. Era delir.