„N-o să-l trezeşti pe băiat dacă o să vorbeşti”, a spus vampirul cu ochi căprui. Aţi venit de atît de departe, aţi călătorit atît de mult.” Încetul cu încetul, zăpăceala mea a dispărut, asemeni fumului care se înalţă şi e purtat de un curent de aer proaspăt. Stăteam lucid şi foarte calm, uitîndu-mă la el în fotoliul din faţa mea. Şi Claudia îl privea. Iar el ne privea cînd pe unul, cînd pe celălalt, cu un chip neted şi nişte ochi paşnici aşa cum fuseseră tot timpul, de parcă nu s-ar fi petrecut nici o schimbare cu el.
„Numele meu e Armand, a spus el. L-am trimis pe Santiago să vă dea invitaţia. Vă ştiu numele. Vă urez bun venit în casa mea.”
Mi-am adunat toate forţele ca să vorbesc şi vocea mi s-a părut ciudată cînd i-am spus că ne temusem că sîntem singuri.
„Dar cum aţi luat fiinţă?” a întrebat el. Claudia a ridicat mîna foarte puţin din poală, plimbîndu-şi privirea în mod mecanic de la chipul lui la al meu. Am văzut asta şi mi-am dat seama că şi el trebuia să fi văzut, dar nu o arăta prin nimic. Am înţeles imediat ce voia ea să-mi spună. „Nu vrei să răspunzi”, a zis Armand cu o voce scăzută şi chiar mai măsurată decît cea a Claudiei, mult mai puţin umană decît a mea. M-am simţit alunecînd iarăşi în contemplarea acelei voci şi acelor ochi, de care a trebuit să mă despart cu mare greutate.
„Eşti conducătorul acestui grup?” l-am întrebat eu.
„Nu în sensul de «conducător» la care te referi tu, a spus el. Dar dacă ar fi să fie un conducător aici, eu aş fi acela.”
„N-am venit… te rog să mă ierţi… să vorbesc despre felul în care am luat fiinţă, pentru că asta nu reprezintă un mister pentru mine. Aşa că, dacă nu posezi nici o putere pe care s-o respect, nu vreau să vorbesc despre aceste lucruri.”
„Dacă ţi-aş spune că posed o asemenea putere, ai respecta-o?” m-a întrebat el.
Aş vrea să-ţi pot descrie felul în care vorbea, cum, de fiecare dată cînd o făcea, părea să se trezească dintr-o stare de contemplare foarte similară cu cea în care simţeam eu să plutesc şi din care mă smulgeam atît de greu; şi, totuşi, nu se mişca deloc, părînd alert tot timpul. Acest lucru mă uluia şi, în acelaşi timp, mă atrăgea extrem de mult, la fel cum mă atrăgea camera aceea, cu simplitatea ei, cu combinaţia ei caldă de obiecte esenţiale: cărţile, biroul, cele două fotolii din faţa căminului, sicriul, tablourile. Luxul acelor camere de la hotel părea vulgar, ba chiar mai mult decît atît, lipsit de însemnătate, pe lîngă încăperea aceea. Înţelegeam tot, în afară de băiatul muritor, care dormea şi pe care nu-l înţelegeam deloc.
„Nu sînt sigur, am spus eu, neputînd să-mi iau ochii de la acel Satana medieval înspăimîntător. Aş vrea să ştiu de unde… de unde vine. Dacă vine de la alţi vampiri… sau din altă parte.”
„Din altă parte…, a zis el. Ce înseamnă din altă parte?”
„Asta!” am spus eu arătînd spre pictura medievală.
„E un tablou”, a zis el.
„Nimic altceva?”
„Nimic altceva.”
„Atunci, nu Satana… nu o forţă satanică îţi oferă puterea, fie de conducător, fie de vampir?”
„Nu”, a spus el calm, atît de calm, încît mi-era imposibil să-mi dau seama ce gîndea despre întrebările mele, dacă gîndea ceea ce credeam eu.
„Nici ceilalţi vampiri?”
„Nu”, a spus el.
„Atunci, nu sîntem…, l-am întrebat eu aplecîndu-mă în faţă,… copiii Satanei?”
„Cum să fim copiii Satanei? a întrebat el. Crezi că Satana a creat lumea din jurul tău?”
„Nu, eu cred că Dumnezeu a creat-o, dacă e s-o fi creat cineva. Dar tot El trebuie să-l fi creat şi pe Satana şi vreau să ştiu dacă sîntem copiii lui!”
„Exact şi, în consecinţă, dacă crezi că Dumnezeu l-a creat pe Satana, trebuia să-ţi dai seama că toate puterile acestuia provin de la Dumnezeu şi că, deci sîntem şi copiii lui Dumnezeu. Copiii Satanei nu există în realitate.”
Nu mi-am putut ascunde sentimentele cînd am auzit acest lucru. M-am rezemat de spătarul din piele, uitîndu-mă la acea reprezentare a diavolului, eliberat pe moment de orice sentiment de obligaţie faţă de prezenţa lui Armand, cufundat în propriile mele gînduri, în implicaţiile de netăgăduit ale logicii lui simple.
„Dar de ce te preocupă atît de mult asta? Cu siguranţă că ceea ce spun nu te surprinde, a zis el. De ce laşi să te afecteze?”
„Dă-mi voie să-ţi explic, am început eu. Ştiu că tu eşti un vampir sigur pe tine. Te respect. Dar eu sînt incapabil de o asemenea detaşare. Ştiu ce este, dar n-o posed şi mă-ndoiesc că o voi poseda vreodată. Accept asta.”
„Înţeleg, a spus el încuviinţînd. Te-am văzut în sală, suferind, fiindu-ţi milă de fata aceea. Am văzut că ţi-a fost milă de Denis cînd ţi l-am oferit; mori cînd ucizi, ca şi cum ai simţi că meriţi să mori şi nu precupeţeşti nimic. Dar, de ce, avînd această pasiune şi acest simţ al dreptăţii, vrei să te numeşti copilul Satanei?”
„Sînt rău, la fel de rău ca orice vampir care a existat vreodată! Am ucis de nenumărate ori şi o s-o mai fac. Am luat băiatul acela, pe Denis, cînd mi l-ai oferit, deşi nu puteam să ştiu dacă va supravieţui sau nu.”
„De ce te face asta la fel de rău ca oricare vampir? Nu există gradaţii ale răului? E răul cumva o prăpastie periculoasă în care cădem după primul păcat, prăbuşindu-ne în adîncuri?”
„Da, cred că este, i-am spus eu. Nu e logic, aşa cum faci tu să pară. Dar e acel întuneric, acel gol. Şi nu există consolare.”
„Bine, dar eşti nedrept, a spus el şi, pentru prima oară, în glasul lui s-a strecurat o uşoară inflexiune. Cu siguranţă că eşti de părere că bunătatea e de mai multe feluri. E bunătatea copilului, adică inocenţa, apoi e bunătatea călugărului care a renunţat la tot în favoarea celorlalţi şi duce o viaţă de lipsuri şi umilinţă. Bunătatea sfinţilor, bunătatea gospodinelor. Sînt toate la fel?”
„Nu. Dar infinit diferite de rău”, am spus eu.
Nu ştiam că am astfel de idei. Le-am rostit acum ca fiind gîndurile mele. Erau cele mai profunde sentimente ale mele care căpătau o formă pe care n-ar fi căpătat-o niciodată dacă nu le-aş fi exprimat cu glas tare, dacă nu le-aş fi formulat astfel într-o conversaţie cu altcineva. Atunci am crezut că am o minte pasivă, într-un fel. Mai precis, că mintea mea se putea aduna, putea forma gîn-duri din încîlceala de dorinţe şi dureri, cînd lua contact cu o altă minte, cînd era fertilizată de ea, cînd era foarte întărîtată de mintea aceea şi îmboldită să formuleze concluzii. Simţeam acum cea mai rară şi mai acută alinare a singurătăţii. Puteam vedea şi suferi cu uşurinţă acel moment din urmă cu atîţia ani, într-un alt secol, cînd stătusem la picioarele scării lui Babette şi, de asemenea, simţeam permanenta frustrare metalică a anilor petrecuţi alături de Lestat; apoi acea afecţiune plină de pasiune şi blestemată pentru Claudia care făcea ca singurătate să se retragă în spatele toleranţei simţurilor, aceloraşi simţuri care tînjeau după victime. Şi am mai văzut acea regiune dezolantă din estul Europei unde înfruntasem acel vampir fără judecată şi îl ucisesem printre ruinele mînăstirii. Era ca şi cum marea dorinţă feminină a minţii mele s-ar fi trezit din nou pentru a fi satisfăcută. Simţeam asta în ciuda propriilor mele cuvinte: „Dar e acel întuneric, acel gol. Şi nu există consolare.”