Ivan Efremov
Lacul Duhurilor de Munte
(povestiri)
Titlul originaclass="underline" Озеро Горных Духов (1954)
În românește de Vladimir Cogan
Ilustrații: V. Tauber
Editura Tineretului, 1956
OBSERVATORUL NUR-I-DEȘT
Aerul șuieră puternic slăbind strânsoarea frânelor și țăcănitul măsurat al roților se transformă curând într-un huruit neîntrerupt. Dincolo de fereastra vagonului se ridică un nor de zăpadă.
Convorbirea se întrerupse și locotenent-colonelul privi pe fereastra înroșită de razele apusului de soare. Trenul gonea tot mai repede ducându-și călătorii spre noi lupte, spre o soartă nouă în acest început de an, anul 1943.
Unul dintre călători, un ofițer din marina militară, ieși pe coridor și se așeză pe un scăunel pliant. Gândul îi zbură la greutățile inevitabile ale războiului, care-și pusese peste toate pecetea grea.
Lângă el se opri unul din vecinii de compartiment, un maior de artilerie, tânăr și înalt. De cum îl văzuse, marinarul rămăsese uimit de energia reținută, care radia din întreaga făptură zveltă și vioaie a maiorului. Ochii, care păreau de o culoare deosebit de deschisă pe fața-i arsă de soare, erau uimitor de liniștiți, dar în adâncul lor străluceau de o puternică lumină interioară, în care marinarul, cu tot calmul imperturbabil al maiorului, știuse să descifreze o fierbinte dragoste de viață.
Maiorul întinse mâna ofițerului de marină.
— Numele meu e Lebedev. Am ascultat discuția dumitale cu vecinii de compartiment și am auzit cum te-au atacat. Mi-a plăcut că susții dreptul omului la bucurie. Cred totuși că oponenții dumitale au dreptate, deși bineînțeles că dreptate ai și dumneata. Asta-i dialectica vieții, ce să-i faci! Astăzi sentimentul bucuriei e mai rar decât celelalte sentimente… Mai ales, pentru că bucuria omului depinde câteodată de lucruri cu totul inexplicabile la prima vedere.
Și după o oarecare șovăire adăugă:
— Am să-ți povestesc o întâmplare ciudată, în care mi-a fost dat să fiu unul din personajele principale, și asta nu de mult.
Se-ntunecase. Intrară în compartiment și-și ocupară locurile. Storurile trase până jos dădeau compartimentului slab luminat de un singur bec o căldură intimă. Marinarul se întinse pe patul de sus și se porni să asculte povestirea maiorului. Cele auzite distonau atât de mult de lumea care-l înconjura, încât din când în când conștiința i se dedubla parcă, luându-și zborul spre ținuturile însorite, atât de îndepărtate, de necuprins…
— Am fost mobilizat la trei luni după izbucnirea războiului, își începu povestirea maiorul Lebedev. Drumul greu al retragerii l-am făcut în lupte neîntrerupte. Timp de șapte luni schijele de obuz și gloanțele dușmanului m-au ocolit. Dar ce să mai povestesc prin câte am trecut!… Până la război fusesem geolog, un îndrăgostit de natura sălbatică, un visător. Războiul, această grea încercare pentru o fire liniștită, cu distrugerile lui, cu bestialitatea hoardelor cotropitoare care au călcat pământul patriei mele, era cât pe aci să mă frângă. Am învins totuși această slăbiciune și în curând m-am călit, la fel cu sutele și miile de tovarăși de luptă. Aveam impresia că m-am lăsat de visare pentru totdeauna. Devenii aspru, întunecat. În suflet îmi rămăsese un gol, un gol greu, care se împlinea doar în luptele cu dușmanul, doar în atacurile reușite ale bateriilor mele.
În martie am fost grav rănit și am plecat de pe front pentru câteva luni. După ce mi s-a făcut un tratament la spital, am obținut un concediu și am fost trimis la odihnă într-un sanatoriu din Asia Centrală. Am protestat, căutând să dovedesc necesitatea de a fi trimis de îndată pe front, am declarat că sunt singur, că n-am pe nimeni — dar nu mi-a folosit la nimic.
Într-un cuvânt, la sfârșitul lui iulie 1942, m-am trezit într-un tren, care gonea prin întinsul stepei cazahe spre soarele fierbinte al Asiei Centrale.
Stăteam deseori noaptea la geamul deschis al compartimentului. Vântul uscat și proaspăt, încărcat cu miresme de pelin, îmi răcorea plăcut fruntea. Întunericul ce se lăsa ușor peste stepă sublinia singurătatea străveche a câmpiei. Dar eu… întreaga mea făptură era acolo, departe în vest.
Liniștea seculară a naturii își făcuse totuși efectul, și după o săptămână de drum, începui să mă destind puțin, și, ceea ce e mai important, începui să privesc cu mai multă atenție la lumea înconjurătoare.
După Arîs, în vagonul încins de soare, zăpușeala zilei deveni chinuitoare și m-am bucurat nespus când am coborât în sfârșit din tren, în toiul nopții, într-o mică gară. Autobuzul sanatoriului trebuia să sosească abia dimineața. Nu-mi venea să părăsesc răcoarea blândă a nopții sudice, ca să dorm în sala de așteptare. M-am așezat deci pe geamantan lângă un stâlp de felinar și respirând adânc adierea nopții, priveam în jurul meu. Trenul nu plecase încă. Pasagerii se plimbau pe pietrișul scârțâitor al peronului, la lumina felinarelor. Îmi aprinsesem o țigară și priveam călătorii.
O fată tânără, care trecuse de câteva ori prin fața mea pe peron, îmi atrase atenția prin îmbinarea plăcută dintre verdele rochiei, fața bronzată și părul blond deschis, aproape cenușiu.
Era în ea ceva care o detașa din mulțime. Țin minte și acum prima impresie ce mi-a făcut: era poate prospețimea plină de bucurie care-i învăluia întreaga făptură.
Căuta desigur pe cineva și iat-o că se oprește, își scutură părul scurt și ridicându-și spre felinar fața rotundă, schiță un gest de supărare care mi se păru plin de haz. Simțindu-mi privirea ațintită asupra ei, fata mă privi cu o căutătură deschisă, se-ntoarse și porni înapoi.
Trenul plecă. Luminița roșie a ultimului vagon se pierdu printre movilele întunecate; felinarele din gară se stinseră, rămânând să ardă numai două. Am mai stat o vreme pe geamantan în întunericul gării, peste care se lăsase liniștea. Pentru prima oară, după o vreme îndelungată, simțeam că-mi coboară-n suflet o liniște binefăcătoare. Era poate efectul întunericului răcoros din jurul meu sau poate sentimentul de necuprins al stepei peste care se lăsase noaptea.
Mi se făcu frig și mă îndreptai fără prea mare plăcere spre sala de așteptare. Încăperea foarte mică era abia luminată. În colțul rezervat răniților, despărțit de restul sălii printr-o îngrăditură joasă de lemn, nu era nimeni. Prin fereastra deschisă vântul intra neoprit de nimeni. M-am întins pe o bancă, dar n-aveam gust de dormit. În semiîntunericul sălii răsunară deodată niște pași ușori. M-am întors și am recunoscut-o pe fata de pe peron. Ea privi băncile ocupate de uzbeci adormiți și se apropie nehotărâtă de colțul unde mă aflam eu. M-am ridicat în întâmpinarea ei și am poftit-o să ia loc pe banca liberă. Fata îmi mulțumi și se așeză pe bancă, dându-și capul pe spate și lipindu-și strâns genunchii. Acum gara aceasta pierdută în stepă era parcă mai puțin pustie. Se părea că fata nu avea de gând să doarmă. M-am hotărât să-i adresez câteva întrebări obișnuite între călători, la care ea îmi răspunse scurt și oarecum în silă. Totuși, încetul cu încetul intrarăm în vorbă.
Tatiana Nicolaievna sau mai pe scurt Tania era aspirantă a Institutului de limbi orientale din Tașkent și însoțea într-o expediție pe un vestit profesor arheolog. Profesorul studia ruinele unui străvechi observator astronomic, construit aproximativ acum o mie de ani, la poalele unui munte, la vreo două sute de kilometri de gară. În atribuțiile Taniei intra reconstituirea și traducerea vechilor inscripții arabe, care se găseau uneori săpate pe ziduri și pe pietrele ruinelor.