— Faceţi loc, ţopârlanilor! Mai aştept pe cineva.
— Grozav! răcni o voce în urechea sa.
O mână anonimă îi desfăcu degetele şi i le îndoi în jurul unui bol cu băutură. Louis îi îmbrăţişă pe cei şapte-opt oaspeţi din raza sa de acţiune şi zâmbi mulţumit.
Louis Wu. De la distanţă părea un oriental, cu pielea galben-pal şi părul alb, lins. Luxoasa sa robă albastră era drapată cu grijă, astfel încât să nu-i stânjenească mişcările, deşi acest lucru părea imposibil.
De aproape, însă, totul se dovedea a fi fals. Pielea lui nu avea culoarea galben-maronie, ci uşor galben-crom, specifică personajelor din cărţile cu benzi desenate dedicate lui Fu-Machu. Coada îi era prea groasă; nu albise din cauza vârstei, ci fusese vopsită, având o uşoară tentă de albastru, culoarea luminii unui soare pitic. La fel ca ceilalţi locuitori insipizi ai şesurilor, şi Louis Wu purta culorile la modă.
Un simplu locuitor insipid al şesurilor. Puteai să-l ghiceşti dintr-o privire. Trăsăturile nu-i erau nici caucaziene, nici mongoloide, nici negroide, deşi aveau caracteristici din toate aceste rase; o uniformitate care trebuie să fi durat secole pentru a se instala. La o gravitaţie de 9,98 m/s, alura îi era naturală. Louis apucă încă un bol cu băutură şi le zâmbi oaspeţilor săi.
Şi, ca într-o vrajă, se pomeni că se reflectă zâmbind într-o pereche de ochi argintii, aflaţi la câţiva centimetri de ai săi.
O anume Teela Brown se nimerise ochi în ochi şi piept în piept cu el. Femeia avea pielea vopsită în albastru, pudrată cu un nor de particule argintii; coafura ei era sub forma unei flăcări învolburate, iar ochii îi păreau două oglinzi convexe. Avea douăzeci de ani. Louis vorbise cu ea mai devreme. Conversaţia ei era ştearsă, plină de clişee şi de entuziasme ieftine, dar individa arăta bine.
— Trebuie neapărat să te întreb ceva, îi spuse ea cu sufletul la gură. Cum ai reuşit să aduci şi un Trinoc?
— Să nu-mi spui că mai este încă aici.
— O, nu, aerul lui era pe terminate şi a trebuit să plece acasă.
— O mică minciună diplomatică, o informă Louis. Generatorul de aer al unei asemenea făpturi poate funcţiona săptămâni în şir, fără vreo intervenţie. Dacă vrei să ştii, acest Trinoc a fost pe vremuri oaspetele şi prizonierul meu timp de câteva săptămâni. Nava şi echipajul său au fost spulberaţi undeva, pe la marginea spaţiului cunoscut, şi a trebuit să-l duc la Margrane, unde i s-a construit un fel de cutie în care să poată trăi.
Ochii fetei se rotunjiră uimiţi. Louis observă cu plăcere că se aflau la acelaşi nivel cu ai săi; fragila siluetă a Teelei Brown o făcea să pară mai scundă decât era. Apoi ea privi peste umărul lui Louis şi ochii i se rotunjiră şi mai mult. Louis se încruntă şi se întoarse.
Nessus, Păpuşarul, ieşea tropăind din cabină.
Louis se gândise la treaba asta pe când plecau din localul lui Kruşenko. Încercase să-l convingă pe Nessus să le divulge ceva mai mult în legătură cu destinaţia lor. Dar Păpuşarului îi era teamă de undele-spion.
— Atunci, haideţi la mine acasă, sugerase Louis.
— Dar oaspeţii tăi?
— N-or să umble şi prin biroul meu. Iar acesta este ecranat şi verificat împotriva ascultărilor. La urma urmei, gândeşte-te ce senzaţie veţi face la petrecere! Presupunând că a mai rămas cineva pe acolo.
Impactul fu pe măsura aşteptărilor. Tropăitul copitelor Păpuşarului deveni brusc singurul zgomot din încăpere. În spatele său se materializă Interlocutorul Animalelor. Kzinul studie marea de feţe umane care-i înconjura. Apoi, încet, îşi dezgoli colţii.
Cineva îşi deşertă pe jumătate paharul în palma făcută căuş. Marele gest de întâmpinare. Din zona unui copac-orhidee se auziră murmure nervoase. Oamenii se îndepărtară de cabina de transfer. Se auzeau comentarii: „Eşti treaz, îi văd şi eu. Pilule contra mahmurelii? Să mă uit în buzunare. A dat o petrecere a dracului de reuşită, nu? Cum îi zice lucrului ăluia?”
Nu ştiau cum să-l catalogheze pe Nessus. Cei mai mulţi îl ignorau pe Păpuşar, de teamă ca prin comentariile lor să nu dea dovadă de ignoranţă. Reacţionau şi mai ciudat în privinţa Interlocutorului. Odinioară cel mai temut adversar al omului, Kzinul era acum tratat cu deferenţă, ca un fel de erou.
— Vino după mine, i se adresă Louis Păpuşarului. — Cu puţin noroc, Kzinul avea să-i urmeze şi el. — Scuzaţi, şuiera acesta, croindu-şi drum prin mulţime şi mulţumindu-se să răspundă diverselor întrebări excitate şi/sau deconcertante doar cu o încruntare misterioasă.
Ajunşi în biroul său, Louis încuie uşa şi puse în funcţiune sistemul antiascultare.
— În ordine. Cine vrea să bea ceva?
— Dacă poţi încălzi nişte coniac, cred că aş putea să-l beau, răspunse Kzinul. Ba cred că aş putea să-l beau şi dacă nu l-ai încălzi.
— Nessus?
— Orice fel de suc de fructe ar fi bun. Ai suc fierbinte de morcovi? Louis se strâmbă dezgustat, dar programă barul automat care livră imediat bolul cu lichidul cerut de Păpuşar. În timp ce Nessus se aşeza pe piciorul său posterior pliat, Kzinul se aruncă pe o pernă gonflabilă care ar fi trebuit să explodeze sub greutatea sa. Unul dintre cei mai mari duşmani ai omului arăta acum caraghios, încercând să-şi ţină echilibrul pe o pernă pneumatică mult prea mică pentru gabaritul său.
Războaiele între oameni şi Kzini fuseseră numeroase şi teribile. Dacă ferocele făpturi ar fi câştigat primul război, oamenii ar fi ajuns în postura de sclavi şi animale de carne pentru eternitate. Dar Kzinii avuseseră mult de suferit în aceste războaie. De fiecare dată încercaseră să atace înainte de a fi pregătiţi. Cunoşteau prea puţin noţiunea de răbdare şi aproape deloc pe cele de milă sau de război limitat. Fiecare confruntare îi costase un procent important din populaţie, la care se adăugase şi pedeapsa confiscării câtorva dintre lumile locuite de ei.
De două sute cincizeci de ani, Kzinii nu mai atacaseră spaţiul controlat de oameni. Nu mai aveau cu ce să atace. De două sute cincizeci de ani, oamenii nu mai luaseră cu asalt lumile locuite de Kzini, şi nici un Kzin nu putea înţelege de ce nu o făcuseră. Aveau impresia că oamenii acţionau teribil de ilogic.
Kzinii erau duri şi iuţi la mânie, iar Nessus, un laş declarat, insultase într-un restaurant patru asemenea fiinţe.
— Mai povesteşte-mi, i se adresă Louis Păpuşarului, despre proverbiala voastră prudenţă. Am cam uitat amănuntele.
— Poate că n-am fost chiar cinstit cu tine, Louis. Specia mea mă socoteşte nebun.
— Serios? Minunat!
Louis sorbi din bolul pe care i-l înmânase un necunoscut. Era un amestec de vodcă, suc de căpşuni şi gheaţă pisată.
Coada Kzinului se mişca fără încetare.
— Pentru ce am porni la drum cu un maniac declarat? Tu, Louis, trebuie să fii cel mai nebun dintre toţi, dacă eşti de acord să călătoreşti împreună cu un Kzin.
— Vă alarmaţi prea uşor, interveni Nessus cu vocea sa duioasă, persuasivă, insuportabil de senzuală. Oamenii n-au întâlnit niciodată vreun Păpuşar care să nu fi fost considerat nebun de către restul speciei mele. Nici un străin n-a văzut vreodată lumea noastră şi nici un Păpuşar în toate minţile nu-şi va încredinţa viaţa unor fragile sisteme de siguranţă cum sunt cele ale unor nave sau nu va înfrunta necunoscutele şi posibil mortalele pericole ale unei lumi străine.
— Un Păpuşar nebun, un Kzin în plină formare şi cu mine. Cel de-al patrulea membru al echipajului nostru ar trebui să fie un psihiatru.
— Nu, Louis, nici unul dintre candidaţi nu este psihiatru.
— Da? Şi de ce nu?
— Pentru că alegerile n-au fost făcute la întâmplare.