— N-am timp. Pa!
Aşa era înţelegerea. Să păstrăm întotdeauna legătura cu Mike ca să ştie unde suntem şi ce vrem să facem. Dacă are terminale nervoase în locurile în care mergem, va putea să asculte ce se-ntâmplă. Ideea mi-a venit după ce descoperisem azi de dimineaţă că Mike putea asculta la telefoane închise, descoperire care m-a tulburat pentru că nu cred în minuni. Dar, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că se poate deschide un telefon prin sistemul central de comutare, fără intervenţie din partea omului — dacă centrala are voinţă. Şi Mike are bolşoia[33] voinţă.
Este greu de explicat cum de ştia Mike că există un telefon pe holul acela, din moment ce ideea de spaţiu pe care o avem noi este total diferită de a lui. Dar cred că are în memorie un fel de hartă — relaţii structurate — a întregului oraş Luna City şi poate aproape întotdeauna să facă legătura între ceea ce-i spunem noi cu ceea ce ştie el. Nu te poţi ascunde de Mike.
Mami, Greg şi Wyoh mă aşteptau la uşa exterioară. Mami îşi cam pierduse răbdarea, dar îmi zâmbi. Îi împrumutase lui Wyoh o etolă. Nu era pretenţioasă la haine, ca orice lunar de altfel, dar la biserică era altceva. Trebuia să ai o anumită ţinută.
Am ajuns la timp, Greg se duse direct spre platformă, iar noi spre scaune. M-am aşezat confortabil, gândindu-mă la orice altceva, numai la predica lui Greg nu. Dar Wyoh era atentă, asculta predica şi cânta minunat cântecele de pe cartea de imnuri. Nu cred că le ştia de dinainte.
Când am ajuns acasă, era destul de linişte. Copiii şi o mare parte dintre adulţi se culcaseră deja. Hans şi Sidris erau încă treji. Sidris ne aduse prăjituri şi cacao caldă, după care toată lumea merse la culcare. Mami o conduse pe Wyoh în tunel, în camera în care locuiseră cei mai mulţi dintre copiii noştri, cea în care, ultima dată când o văzusem, stăteau doi băieţi. N-am întrebat-o cum făcuse rearanjarea, dar ştiam că-i oferise musafirei mele camera cea mai bună pe care o avusese la îndemână, altfel ar fi cazat-o cu una din fetele cele mari.
În noaptea aceea am dormit cu Mami, pentru că soţia senioară este leacul potrivit pentru nervi — şi se întâmplaseră în ultima vreme destule lucruri care-mi zdruncinaseră nervii. Asta era un motiv pentru care dormeam cu ea, celălalt era că vroiam să ştie că nu am să mă strecor în camera lui Wyoh după ce aveau să adoarmă toţi şi să se facă linişte deplină. Atelierul în care dormeam când aveam chef de singurătate era după colţ, vizavi de camera lui Wyoh. Mami îmi spusese limpede şi răspicat: „Dă-i drumul, dragă. Să nu-mi spui mie dacă vrei să faci prostii. Du-te fără ca eu să aflu.
Nici unul din noi n-ar fi admis aşa ceva. M-am dus la Wyoh când am fost gata de culcare şi i-am zis noapte bună.
Când am ajuns înapoi, Mami, în loc de noapte bună, mi-a spus:
— Manuel, de ce musafira ta micuţă şi dulce s-a machiat ca o africană? Mă gândeam că-i stă mai bine cu culoarea ei naturală. Nu că nu i-ar sta bine şi aşa.
M-am întors cu faţa spre ea şi i-am explicat. Suna fals şi atunci am adăugat şi altele, până m-am trezit că-i spun totul, în afară de un lucru: de Mike. Adică i-am povestit de el, dar nu i-am spus că e computer, ci un om pe care Mami n-ar trebui să-l întâlnească din motive de securitate.
Spunându-i toate astea, am luat-o în subcelula mea în conspiraţie, unde şi ea la rândul ei putea să-şi formeze propria ei celulă şi nu cred că m-am desconspirat ca un soţ care nu-şi ţine gura în faţa nevestei. Recunosc, m-am pripit, dar dacă tot trebuia să i se spună, ăsta era momentul cel mai bun.
Mami e o femeie inteligentă. Are şi tact. Conducerea unei familii numeroase, fără să-ţi arăţi colţii, cere multă diplomaţie. Era respectată de familiile de fermieri din Luna City. Era mai veche prin locurile astea decât cei mai mulţi lunari şi putea fi de ajutor.
Familia nu s-ar fi descurcat fără ea. Fără ajutorul ei, nu cred că eu şi cu Wyoh am fi putut să vorbim la telefon fără să dăm de bănuit şi să-i ţinem pe copii deoparte. Dar cu Mami de partea noastră, în casă nu vom avea nici un fel de probleme.
După ce mă ascultă, zise:
— Pare periculos, dragule.
— Este, i-am zis. Ascultă, Mimi, dacă nu vrei să te bagi, spune-mi… şi uită ce ţi-am povestit.
— Manuel, nici măcar să nu spui aşa ceva! Eşti soţul meu, dragule, m-am măritat cu tine ca să fim împreună şi la bine şi la greu. Dorinţa ta e ordin pentru mine.
(Pe legea mea, ce minciună gogonată, dar Mimi o credea!)
— N-am să te las să intri singur în pericol şi, în afară de asta…
— Ce e, Mimi?
— Cred că orice lunar visează că va fi liber într-o bună zi. Toţi sperăm asta, în afară de şobolanii lipsiţi de şira spinării. N-am vorbit niciodată despre asta pentru că părea ceva utopic, dar trebuie să priveşti înainte şi nu în urmă, să ridici povara şi să mergi mai departe. Îi mulţumesc lui Bog că am apucat să trăiesc clipa în care ne putem gândi la libertate. Te rog, mai dă-mi amănunte. Trebuie să mai găsesc alţi trei oameni de încredere.
— Nu te grăbi, ia-o încet. Să fii sigură de ei.
— Am încredere în Sidris. Îşi ţine gura.
— Nu cred că e bine să alegi din familie. Trebuie să ne extindem. Nu te grăbi.
— Nu, n-am s-o fac. Dacă am vreo idee, am să-ţi spun. Mai e ceva, Manuel, dacă vrei să-mi ştii părerea… Se opri.
— Întotdeauna vreau să-ţi ştiu părerea, Mimi.
— Să nu-i spui Bunicului nimic. S-a cam sclerozat şi-l ia gura pe dinainte. Acum dormi, dragule şi vise plăcute!
9
A urmat o perioadă lungă de timp în care ar fi fost greu de crezut că pregătirea revoluţiei are nevoie de atâtea amănunte şi ia atât de mult timp. Prima condiţie era să nu fim observaţi. A doua, de durată, era să facem lucrurile cât mai rele cu putinţă.
Cât mai rele. Niciodată până astăzi, nici măcar spre sfârşit, nu a existat o perioadă în care toţi lunarii să-şi dorească să scape de Autoritate, să vrea atât de mult să se revolte. Toţi lunarii îl dispreţuiesc pe Temnicerul-şef şi înşeală Autoritatea, dar mă întreb câţi sunt gata să moară pentru libertate. Dacă i-ai vorbi unui lunar de patriotism, s-ar holba la tine şi s-ar gândi că te referi la ţara lui de baştină. Există deportaţi francezi care şi acum mai iubesc „La Belle Patrie”[34], ex-germani loiali Vaterland[35]-ului şi ruski[36] care încă se mai gândesc la Sfânta Mamă Rusia. Dar cu Luna cum rămâne? Luna este „Pietroiul”, locul exilului, nu ai ce să iubeşti aici.
Suntem fără pic de simţ politic şi cred că suntem singurul produs de acest tip din istoria omenirii. Nici pe mine nu mă interesa politica, la fel ca pe ceilalţi, dar împrejurările vieţii m-au aruncat în ea. Wyoming se băgase în politică pentru că ura Autoritatea din motive personale. Profesorul, pentru că nu suporta nici o formă de autoritate, dintr-o concepţie intelectuală, filosofică. Mike, pentru că era o maşină plictisită şi solitară, iar chestia asta reprezenta pentru el „singura distracţie din oraş”. Nu aveai cum să ne acuzi de patriotism. Eu eram cel mai aproape de ideea de patriotism, pentru că eram a treia generaţie de locuitori ai Lunii şi nu simţeam nici o afecţiune faţă de Terra, de locurile ei. Fusesem pe Pământ, dar nu mi-a plăcut şi-i dispreţuiam pe târâtorii de pământeni. Cred că asta mă făcea să fiu mai „patriot” decât majoritatea lunarilor.
Lunarul obişnuit e pasionat de bere, de pariuri, de femei şi de muncă. Asta e ordinea. Femeile ar putea trece pe locul doi, dar nu pe primul, oricât de mult ar ţine bărbatul la ele. Lunarii învăţaseră că niciodată nu sunt femei de ajuns. Cei care se adaptau mai greu mureau, pentru că nici cel mai posesiv mascul nu poate fi în alertă în fiecare clipă. Aşa cum spunea profesorul, o societate se adaptează faptelor realităţii, altfel moare. Lunarii ori s-au adaptat asprimilor vieţii şi au trăit, ori au eşuat şi au murit. Patriotismul nu intra în reţeta de supravieţuire.