— Să cresc nivelul? întrebă Mike.
— Hm, rămâi aşa zece minute, apoi opreşte brusc. Apoi zguduie-i cam o oră cu presiunea aerului. Neregulat, dar tare. Ştii ce este o explozie sonică?
— Sigur. Este…
— Stai, nu-mi spune definiţia. Zornăie pe conductele de aer, la fiecare câteva minute, cu ceva care să semene cu o explozie produsă de sistem. Apoi dă-i ceva de care să-şi amintească mult şi bine. Mike, poţi să faci să-i meargă closetele în sens invers?
— Desigur! Pe toate!
— Câte are?
— Şase.
— Fii atent… programează-le să răbufnească toate şase, cât să i se ude covoarele. Dar dacă îl poţi detecta pe cel mai apropiat de dormitorul lui, fă-l să ţâşnească până în tavan. Poţi?
— Sigur. Program realizat.
Aveam loc să ascund cutiuţa în cutia audio a decodorului lui, iar operaţiunea asta mi-a luat vreo patruzeci de minute, lucrând cu braţul numărul 3. Apoi am probat decodorul astfel îmbunătăţit şi i-am spus s-o sune pe Wyoh şi să verifice fiecare circuit.
A fost linişte timp de zece minute. Am lăsat urme de unelte pe o placă de acoperire care trebuia să fi fost scoasă dacă ceva nu era în regulă, apoi mi-am pus braţul numărul 6 şi am făcut sul mia de glume care mă aştepta, proaspăt ieşită din imprimantă.
Nu aveam nevoie să deconectez dispozitivul audio al decodorului, se gândise Mike la asta şi decupla sonorul, ori de câte ori atingea cineva uşa. Din moment ce reflexele lui erau mai bune ca ale mele, am lăsat-o aşa.
După câteva clipe, zise:
— Toate cele douăzeci de circuite sunt în regulă. Am schimbat circuitul în mijlocul unui cuvânt, iar Wyoh nu şi-a putut da seama de discontinuitate. L-am sunat pe profesor, şi pe Mami la telefonul de-acasă, şi am vorbit cu toţi trei în acelaşi timp.
— Gata, ne apucăm de treabă. Cu ce pretext i-ai telefonat lui Mami?
— Am rugat-o să-ţi spună să-mi telefonezi mie, lui Adam Selene. Apoi am stat de vorbă. Are o conversaţie încântătoare. Am discutat predica lui Greg de marţea trecută.
— Ei, cum?
— Man, i-am spus că am ascultat-o şi i-am citat un pasaj poetic.
— Oh, Mike!
— E bine, Man. I-am dat de înţeles că am stat în spatele sălii şi m-am strecurat afară în timpul imnului de la sfârşit. Nu e deloc curioasă, şi-a dat seama că nu vreau să fiu văzut.
S-a înşelat aici. Mami e cea mai curioasă femeie de pe Lună.
— Să zicem că totul e în regulă. Dar să nu mai faci. Adică nu, fă-o din nou. Du-te — prin monitor vreau să zic — la întruniri, lecturi, concerte şi la tot felul de lucruri dintr-astea.
— Da, dacă nu vine vreun băgăreţ să mă deconecteze manual! Man, nu pot controla înregistratoarele alea aşa cum controlez un telefon.
— Un simplu comutator. Forţă musculară brută mai degrabă decât comutare electronică.
— E o barbarie. Şi nu e drept.
— Mike, prea puţine sunt lucrurile drepte pe lumea asta. Ceea ce nu poate fi vindecat…
— … trebuie îndurat. Asta e amuzant doar o dată, Man.
— Scuze. Hai să-i zic altfel. Ceea ce nu poate fi vindecat, ar trebui eliminat şi înlocuit cu ceva mai bun. Când ai calculat ultima dată, ce şanse aveam?
— Aproximativ una din nouă, Man.
— Or să se mai înrăutăţească?
— Man, luni de zile or să se înrăutăţească. Şi încă nu am ajuns la punctul critic.
— Cu Yankeii peste noi, vrei să zici. Bun, să revenim la problema cealaltă. De acum înainte, când mai discuţi cu cineva care a fost la vreo prelegere sau în altă parte, îi spui că ai fost şi tu şi îi dovedeşti amintindu-i ceva.
— Am notat, Man. De ce?
— Ai citit The Scarlet Pimpernel[37]? Ar trebui să fie în biblioteca publică.
— Da, am citit-o. Vrei să ţi-o spun?
— Nu, nu! Tu eşti Scarlet Pimpernel al nostru, John Galt al nostru, Swamp Fox, omul nostru misterios. Mergi peste tot, ştii totul, te strecori din oraş fără paşaport, cutreieri toate cotloanele fără să te ştie nimeni. Întotdeauna eşti acolo unde se întâmplă ceva.
Luminiţele lui pâlpâiră, scoase un chicotit discret.
— E amuzant, Man. Prima oară, a doua oară, întotdeauna e amuzant.
— Întotdeauna e amuzant. De cât timp ai oprit defecţiunea la reşedinţa Temnicerului-şef?
— De patruzeci şi trei de minute. Dar am lăsat bubuiturile.
— Mai ţine-o aşa vreun sfert de oră. Pun pariu că-l dor dinţii deja. Am să raportez apoi că mi-am terminat treaba.
— S-a notat. Wyoh îţi trimite un mesaj, Man. Spune să-ţi amintesc că azi e ziua de naştere a lui Billy.
— O, pe legea mea că am uitat. Opreşte totul Mike. Am plecat. Pa!
Am ieşit în grabă. Billy e fiul Annei. Probabil că e ultimul ei copil. A făcut treabă bună pentru familie, opt copii, trei încă mai sunt acasă. Încerc să mă port cu toată lumea la fel ca Mami, să nu fac favoritisme, dar Billy e un băiat grozav şi eu l-am învăţat să citească. Poate pentru că seamănă cu mine.
M-am oprit la biroul inginerului-şef să-i las nota de plată şi-am cerut să-l văd. M-a primit, dar era într-o dispoziţie mizerabilă. Temnicerul-şef îşi vărsase nervii pe el.
— Nu te enerva. Azi e ziua de naştere a fiului meu şi nu vreau să întârzii. Dar trebuie să-ţi arăt ceva.
Am scos din geantă un plic şi l-am scuturat pe birou. Din el căzu o muscă, carbonizată de mine cu o sârmă încinsă. Noi nu avem muşte în Tunelul Davis, dar mai intră câte una în oraş când sunt deschise ecluzele. Asta de pe masă intrase în atelierul meu tocmai când aveam nevoie de ea.
— Uite, o vezi? Ghici unde am găsit-o?
Având în faţă proba falsă, am construit o teorie despre întreţinerea automatelor ultrasensibile, i-am vorbit de uşile deschise, de praf, de supraveghetor.
— Praful poate distruge un computer. Insectele nu au ce căuta aici! Şi totuşi, supraveghetorii tăi se plimbă parcă ar fi într-o staţie de metro. Astăzi amândouă uşile au stat deschise, în timp ce idiotul ăla se văicărea în faţa mea. Dacă mai găsesc dovezi că au fost scoase capacele de vreun tâmpit care atrage muştele, eu nu mă mai bag, e aparatura ta, şefule. Am primit să fac mai mult decât pot duce, rezolvându-ţi ţie treburile, pentru că-mi place să lucrez cu maşini bune. Dar nu suport să le văd maltratate! La revedere.
— Stai. Am şi eu ceva să-ţi spun ţie.
— Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, treaba ta, eu nu sunt exterminator de insecte, sunt specialist în computere.
E o tactică. Nimic nu-l scoate pe om mai tare din minţi decât faptul că nu-l laşi să zică ce are de zis. Cu ceva noroc şi cu ajutor din partea Temnicerului-şef, pun pariu că inginerul-şef o să facă ulcer până la Crăciun.
Am întârziat şi mi-am cerut scuze lui Billy. Alvarez a mai venit cu o şmecherie, o cercetare amănunţită la ieşirea din Complex. Am suportat liniştit, fără să le adresez Dragonilor, care m-au percheziţionat, nici cea mai inofensivă înjurătură. Vroiam să ajung cât mai repede acasă. I-au nedumerit în schimb cele o mie de glume.
— Ce sunt astea? mă întrebă unul.
— Hârtie de imprimantă, am zis. Programe de testare.
I se alătură şi colegul lui. Nu cred că ştiau să citească. Au vrut să mi le ia, dar le-am zis să-l sune pe inginerul-şef. M-au lăsat să trec. Nu mi-a părut rău, s-o ţină tot aşa şi gărzile vor fi din ce în ce mai urâte de toată lumea.
37
The Scarlet Pimpernel — (Scânteiuţa purpurie — 1. engl.) personaj dintr-un ciclu de romane scris de baroana Emma Magdalena Orczy (1865-1947). Eroul ciclului, Sir Percy Blakeney şi Liga lui Scarlet Pimpernel făceau imposibilul pentru a salva aristocraţii de ghilotină, în timpul Revoluţiei Franceze.