Selene Associates nu era singura companie falsă pe care o înfiinţasem. LuNoHoCo era o altă firmă falsă, mai mare, cu adresă serioasă. Avea birourile principale în Hong Kong, filiale în Luna City şi în Novy Leningrad, cu sute de angajaţi, dintre care cei mai mulţi nu erau membri de partid şi era cea mai grea operaţiune a noastră.
Planul principal al lui Mike era să listeze un număr impresionant de probleme care cereau rezolvare. Una dintre ele era finanţarea. Alta, cum să protejăm catapulta de un atac din spaţiu.
Profesorul se gândi să jefuim o bancă pentru a rezolva prima problemă, însă îi era silă să facă aşa ceva. Dar l-am ascultat şi ne-am apucat să jefuim bănci, firme şi Autoritatea. Mike s-a gândit la problemă şi a rezolvat-o împreună cu profesorul. La început, Mike nu prea ştia de ce aveam nevoie de bani. Ştia tot atât de puţin despre nevoile materiale ale oamenilor, cât ştia şi despre sexualitate. Mike învârtea milioane de dolari şi nu vedea nici o problemă. Începu să-i trimită Autorităţii cecuri pentru orice sumă doream.
Profesorul se sperie când află de manevra asta. Apoi îi explică lui Mike că era riscant să încerce să încaseze un cec de, să zicem, zece milioane de dolari AS din visteria Autorităţii.
Au reluat ideea. Au făcut o divizare pe mai multe nume şi în mai multe locuri în întreaga Lună. Fiecare bancă, fiecare firmă, magazin, agenţie, chiar şi Autoritatea la care Mike ţinea contabilitatea erau tapate de fonduri pentru partid. Era o escrocare în sistem piramidal bazată pe principiul — necunoscut de mine, dar ştiut de Mike şi de profesor — că mulţi bani înseamnă simple cifre în contabilitate.
Iată un exemplu, întâlnit în sute de variante: Sergei, fiul familiei mele, de optsprezece ani, membru de partid, este solicitat să-şi deschidă un cont la banca Bunăstarea Generală şi Riscul Împărţit. Face depuneri. De fiecare dată se fac mici erori, este creditat cu mai mult decât depune, este debitat cu mai puţin decât retrage. Peste câteva luni, când îşi găseşte o slujbă în afara oraşului şi-şi transferă contul la Credit Mutual Tycho, fondurile transferate sunt deja umflate de trei ori. Cea mai mare parte din fond şi-o retrage în numerar şi o dă şefului celulei sale. Mike ştie suma pe care Sergei trebuie s-o dea şefului său. Ei nu ştiu că Adam Selene este unul şi acelaşi cu contabilul-şef al băncii şi au fost instruiţi ca fiecare să-i raporteze lui Adam tranzacţia. Aşa ne asiguram de sinceritatea lor, chiar dacă amănuntul ăsta n-a fost trecut în plan de la început.
Ca să vă imaginaţi cât de cât cum mergea afacerea, înmulţiţi acest furt de trei mii de dolari Hong Kong de câteva sute de ori.
Nu vă pot descrie tertipurile folosite de Mike pentru a-şi echilibra registrele şi a împiedica observarea miilor de furturi.
Dar amintiţi-vă că cel care foloseşte automatele îşi închipuie că sunt corecte. Va face teste pentru a verifica dacă automatele funcţionează corect, dar nu-i va trece prin minte că testele nu dovedesc nimic, pentru că maşina în sine nu e corectă, are o anomalie. Furturile lui Mike nu erau niciodată atât de mari încât să dea peste cap economia, erau ca o jumătate de litru de sânge, cantitate destul de mică ca să nu-l afecteze pe donator. Nu-mi dau seama cine pierdea, pentru că banii erau schimbaţi în foarte multe modalităţi. Pe mine mă deranja de fapt schema. Am fost învăţat să fiu cinstit cu toţi, în afară de Autoritate. Profesorul susţinea că ceea ce se-ntâmpla era o inflaţie slabă, compensată de faptul că puneam banii la loc — dar ar fi trebuit să-i amintesc că Mike are înregistrări şi totul se poate înapoia după Revoluţie cu uşurinţă, pentru că nu vom mai fi secaţi de sume din ce în ce mai mari de Autoritate.
Mi-am liniştit conştiinţa. Ăsta era un lucru minor în comparaţie cu escrocheriile făcute de guverne de-a lungul istoriei pentru finanţarea războaielor, iar revoluţia e şi ea un război, nu?
Banii ăştia, după ce treceau prin mai multe mâini, sporiţi de Mike de fiecare dată, ajungeau ca finanţare principală la LuNoHoCo, companie mixtă, reciprocă şi pe acţiuni. Giranţii „gentlemeni-aventurieri”, care se ascundeau în spatele acţiunilor, depuneau banii furaţi pe numele lor. N-are rost să intru în amănunte despre contabilitatea ţinută de firmă, din moment ce Mike conducea totul, nu se încălca nici o urmă de corectitudine.
Acţiunile firmei se comercializau la Hong Kong Luna Exchange şi se listau în Zürich, Londra şi New York. Wall Street Journal o numea: „o investiţie atractivă, risc-mare, câştig-mare, cu o rată puternică de creştere”.
LuNoHoCo era o firmă de inginerie şi exploatare, implicată în, multe afaceri, cele mai multe legale. Dar scopul principal al firmei era construirea unei a doua catapulte în secret.
Operaţiunea nu putea rămâne secretă. Nu poţi cumpăra un generator de energie atomică fără să se observe. (Energia solară era exclusă, din motive evidente). Părţile generatorului au fost comandate la Pittsburgh, cu echipament standard UnivCalif şi le-am plătit bucuroşi un preţ exorbitant, pentru a avea cea mai bună calitate. Nu poţi construi nici un stator pentru câmp de inducţie fără să fii observat. Dar cel mai important lucru din toate era că nu poţi să faci o construcţie mare angajând o grămadă de oameni, fără să fie văzută. Sigur, catapultele sunt în marea lor parte vid, inelele statorului nici măcar nu se apropie de capătul de ejecţie. Catapulta de 3-g a Autorităţii avea o lungime de aproape o sută de kilometri. Nu numai că avea un câmp marcat pentru navele spaţiale pe orice hartă lunară, dar era atât de mare, încât putea fi fotografiată sau văzută de pe Terra cu un telescop suficient de mare. Apărea în toată splendoarea şi pe un ecran radar.
Noi construiam o catapultă mai scurtă, de 10-g, dar chiar şi aşa avea treizeci de kilometri lungime şi era prea mare ca s-o ascunzi.
Am ascuns-o totuşi, prin metoda „scrisorii furate”[38].
Uneori, îi puneam lui Mike întrebări din şirul nesfârşit de povestiri citite de el, întrebându-mă ce idei scoate de-acolo. Am observat că din povestirile astea căpătase o viziune mai fidelă despre viaţa oamenilor, decât dacă ar fi reuşit să strângă date din realitate. Ficţiunea îi dădea o imagine completă a vieţii, o imagine pe care fiinţele omeneşti o considerau ca fiind cea adevărată. Mike o trăia. Pe lângă efectul „umanizator”, ce înlocuia experienţa pe care Mike nu o avea, computerul nostru lua multe idei din „datele nereale”, cum numea el literatura. De la Edgar Allan Poe a aflat cum se poate ascunde o catapultă.
Am ascuns-o de-adevăratelea. În primul rând, trebuia amplasată sub pământ pentru a nu apărea pe radar, iar în al doilea rând, aveam nevoie de ceva mai subtil. Localizarea selenografică trebuia să fie secretă.
Cum era posibil aşa ceva cu un asemenea monstru, la care lucrau atât de mulţi oameni? Hai s-o luăm altfel. Să zicem că locuieşti în Novylen. Ştii unde e Luna City? Ei da, pe marginea estică a lui Mare Crisium, toată lumea o ştie! Deci? Ce latitudine şi ce longitudine? Poftim? Uită-te într-un atlas! Atunci? Dacă nu ştii decât atât, cum de ai nimerit-o săptămâna trecută? Lasă-te de bancuri, amice, am luat metroul, am schimbat la Torricelli şi-am dormit restul drumului. Capsula ştie pe ce drum s-o ia, nu eu.
38
„Scrisoarea furată” — celebră nuvelă de Edgar Allan Poe. O scrisoare furată este pusă într-o „ascunzătoare” aflată sub ochii tuturor, în care nimănui nu i-ar trece prin gând să o caute.