Ludmilla a făcut o fetiţă despre care se zice că e norocoasă şi care-mi place la nebunie — orice familie are nevoie de o fetiţă. Wyoh le-a surprins pe femeile noastre dovedindu-se expertă în arta moşitului, total neştiutoare când a fost vorba de creşterea copiilor. Cei doi fii mai mari şi-au găsit neveste, iar Teddy, de treisprezece ani, a fost ales de o familie din afară. Greg a angajat doi băieţandri de la fermele vecine, iar după şase luni de trăit la noi în casă, au fost primiţi în familie, fără a grăbi însă lucrurile. Îi cunoşteam pe ei şi pe familiile lor de ani de zile. Astfel, am refăcut echilibrul pe care-l pierdusem prin alegerea Ludmillei şi am pus capăt remarcilor tăioase ale mamelor burlacilor care nu-şi găseau familii. Asta nu înseamnă că Mami nu e capabilă să facă pe cineva de râs, dacă nu e demn de familia Davis.
Wyoh o recrută pe Sidris în organizaţie. Sidris îşi porni propria ei celulă, recrutându-l pe celălalt asistent al ei şi salonul ei Bon Ton Beauté Shoppe a devenit un adevărat centru al subversiunii. I-am pus pe copiii mai mici să lucreze pentru noi, pentru livrări şi alte treburi pe care le putea face un copil. De asemenea, tot ei puteau să supravegheze sau să urmărească o persoană prin coridoare mai bine decât un adult, fără să trezească suspiciuni. Sidris s-a agăţat de ideea asta şi a extins-o printre femeile recrutate în salonul de frumuseţe.
N-a trecut prea mult şi-aveam la îndemână atât de mulţi copii, încât îi puteam urmări pe toţi spionii lui Alvarez. Cu Mike capabil să asculte la orice telefon şi cu un copil reperându-l ori de câte ori pleca de-acasă sau de la serviciu, sau dintr-altă parte — având destul de mulţi copii, încât unul telefona, iar celălalt îl ţinea sub supraveghere — puteam ţine un spion sub observaţie strictă, nelăsându-l să vadă ceea ce noi nu doream să fie văzut. În scurt timp, aveam rapoartele telefonice ale spionilor fără să mai aşteptăm fişierul Zebra. Nu conta dacă individul dădea telefon dintr-o cârciumă sau de-acasă, cu un copil din organizaţia Haimanalele de pe Baker Street[39] la treabă, Mike trecea pe ascultare încă înainte ca ei să termine de tastat numărul.
Puştii ăştia care lucrau pentru organizaţie l-au reperat pe adjunctul lui Alvarez din L-City. Ştiam că are trebuie să aibă un adjunct, pentru că turnătorii nu-i raportau personal la telefon şi nu cred că erau recrutaţi de Alvarez, pentru că nici unul dintre ei nu lucra în Complex, iar Alvarez venea în interiorul lui L-City numai la vizita vreunui personaj foarte important de pe Pământ, care avea nevoie de gardă de corp.
Adjunctul lui nu era doar un om, ci doi: un deţinut bătrân care avea un magazin de bomboane, ziare şi cărţi în Domul vechi şi fiul lui, care era în serviciul civil de la Complex. Fiul ducea rapoartele înăuntru. Mike nu le auzea.
I-am lăsat în pace. Dar din momentul acela, aveam rapoartele spionilor din teren cu o jumătate de zi înaintea lui Alvarez. Acest avantaj — datorat în întregime puştilor de cinci-şase ani — a salvat vieţile a şapte camarazi. Cinste echipei Haimanalelor de pe Baker Street!
Nu-mi aduc aminte cine le-a pus numele, dar cred că a fost Mike — eu eram doar un fan al lui Sherlock Holmes, în timp ce el era convins că e fratele lui Sherlock Holmes, Mycroft — şi n-aş putea să jur că nu e aşa. Realitatea e o noţiune ambiguă. Puştii nu-şi spuneau astfel, grupurile de prieteni care se jucau împreună aveau nume puse de ei. Noi nu i-am împovărat cu secrete care i-ar fi pus în pericol. Sidris lăsase pe seama mamelor să le spună de ce făceau asta şi asta, cu condiţia să nu li se spună niciodată motivul real. Copiii ăştia deştepţi foc ar face orice e misterios şi amuzant, multe din jocurile lor se bazează pe ideea de a fi mai deştept decât celălalt.
Salonul Bon Ton era un fel de radio şanţ, femeile aflau veştile mai repede decât Cotidianul lunar. Am sfătuit-o pe Wyoh să-i raporteze lui Mike în fiecare seară şi să nu încerce să-i facă un rezumat, ci să-i spună toate veştile aşa cum le auzea, pentru că nu avea de unde să ştie ceea ce era important pentru Mike, care asocia fiecare informaţie primită cu alte o mie de informaţii.
Salonul de frumuseţe era şi un loc de lansare al zvonurilor. La început, partidul a mers mai încet, dar apoi rapid, odată ce puterile celor trei inteligenţe începură să dea roade şi totodată pentru că Dragonii Păcii erau mai răi decât vechile gărzi. Când a crescut numărul membrilor şi partidul a devenit mai puternic, am mărit viteza agitprop-ului[40], a zvonurilor de propagandă, am început să lansăm activităţi subversive, acte provocatoare şi sabotaje. De agitprop se ocupa Finn Nielsen când era ceva mai uşor, dar mai avea ca sarcină şi treaba periculoasă a continuării, acoperirii şi mascării activităţii în vechea luptă ilegală, a spionilor. Acum, o mare parte din agitprop a fost preluat de Sidris.
Asta presupunea în mare parte distribuirea manifestelor. Sidris nu avea nici un fel de literatură subversivă în magazinul ei, nu exista nici la noi acasă, nici la hotel unde stătea profesorul. Distribuirea o făceau copiii, care încă nu ştiau să citească.
Sidris muncea toată ziua aranjându-le pe cucoane la păr, făcând tot felul de chestii ce ţin de un salon de frumuseţe: cosmetică, manichiură, pedichiură şi altele. Într-o seară, în perioada în care era foarte ocupată, ne plimbam braţ la braţ pe Şoseaua subterană şi am zărit o faţă ce-mi era cunoscută — o fetiţă slabă, cu oase proeminente, cu păr roşu ca morcovul. Avea cam doisprezece ani, vârsta la care o fată capătă forme de femeie, fără să fie conştientă de ea însăşi. O cunoşteam, ştiam sigur, dar când şi unde o întâlnisem nu-mi dădeam seama.
— Psst, păpuşico, am spus. Uită-te la fetişcana asta din faţă. Păr portocaliu, slăbuţă.
Sidris se uită la ea.
— Dragule, ştiu că eşti cam ciudat la gusturi, dar e încă un băieţoi.
— Las-o baltă. Cine e?
— Bog ştie! Să-i pun piedică?
Dintr-o dată, mi-am adus aminte de unde o ştiu. Şi mi-am dorit ca Wyoh să fie cu mine, dar noi doi nu ieşeam niciodată împreună în public. Roşcata asta slăbănoagă fusese la şedinţa în care îşi pierduse viaţa Shorty. Stătea pe jos, sprijinită de zid, asculta cu ochii larg deschişi, serioasă, şi aplauda cu putere. Apoi am văzut-o la sfârşit, în zbor liber, încovrigată ca o minge în aer, lovind o jachetă galbenă în genunchi. Era individul căruia, mai târziu, i-am rupt eu falca.
Wyoh şi cu mine eram în viaţă datorită copilei ăsteia, care se mişcase repede şi la momentul potrivit.
— Să nu te iei de ea, i-am zis lui Sidris. Dar nu vreau s-o pierdem din ochi. Mi-aş fi dorit să fie aici unul dintre copiii din Haimanale, La naiba!
— Du-te şi sun-o pe Wyoh şi-o să apară un puşti în cinci minute, îmi zise ea.
Aşa am şi făcut. Apoi, cu Sidris la braţ, am urmărit-o agale, uitându-ne în vitrinele magazinelor, ca să nu dăm vreo bănuială. Fata era absorbită de magazine. Peste şapte sau opt minute, veni spre noi un băieţel, care ne zise:
— Bună, mătuşă Mabel! Bună unchiule Joe!
Sidris îl luă de mână.
— Bună, Tony. Ce mai face mama ta?
— Foarte bine.
Apoi, adăugă în şoaptă.
— Mă cheamă Jack.
Sidris îmi zise în şoaptă:
— Ţine-te după ea.
Îl luă pe Jack de mână şi intră într-o patiserie.
39
Sherlock Holmes, eroul lui Conan Doyle (care locuia pe Baker Street), avea o trupă de copii ai străzii care spionau pentru el.
40
Prescurtarea pentru Agitaţie şi Propagandă, uzuală în Uniunea Sovietică (în 1. rusă în text).