— Din câte te cunosc, presupun că e femeie. O să-mi dau seama când o să apară cu tine.
— Chiar că mă cunoşti, Mami. Spune-le fetelor să arate bine, nu vreau ca oaspetele să le eclipseze pe toate.
— Nu întârziaţi, pierdeţi cina. Pa, dragule. Te iubesc.
— Şi eu te iubesc, Mami.
Am mai aşteptat un pic şi apoi am tastat MYCROFTXXX.
— Mike, vreau să cauţi un nume. Un nume de pe Pământ, pasager pe nava Popov: Stuart Rene LaJoie. Stuart cu un singur U, iar numele poate fi afişat ori la L, ori la J.
Au trecut doar câteva secunde, timp în care Mike îl găsi pe Stu în toate publicaţiile importante de pe Terra: Who's Who, Dun #amp# Bradstreet, Almanahul Gotha, Times din Londra, după ce parcurse toate fişierele. Expatriat francez, regalist, bogat, încă şase nume pe lângă cele pe care le folosea curent, trei licenţe, printre care una în Drept luată la Sorbona, descendenţă nobiliară atât în Franţa cât şi în Scoţia, divorţat, fără copii, ex-soţia, Onorabila Pamela-Cutare-Sânge-Albastru. Era genul de pământean care n-ar sta de vorbă cu un lunar cu strămoşi condamnaţi, ceea ce nu era cazul lui Stu, care vorbea cu oricine.
L-am ascultat pe Mike cam două minute, apoi l-am rugat să pregătească un dosar cu toate referinţele pe care le avea.
— Mike, el s-ar putea să fie porumbelul nostru.
— S-ar putea, Man.
— Trebuie să fug acum, pa.
M-am întors gânditor la oaspetele meu. Aproape cu un an în urmă, într-o cameră de hotel, la o discuţie la un pahar de băutură, Mike ne promisese o şansă din şapte dacă îndeplineam anumite condiţii. Una dintre ele, foarte importantă, era un ajutor de pe Terra.
În ciuda aruncatului cu pietre, Mike ştia — toţi ştiam — că Pământul atât de mare, cu unsprezece miliarde de oameni şi cu resurse nelimitate, nu putea fi înfrânt de trei milioane de oameni „care nu au nimic, chiar dacă noi eram mai sus şi puteam foarte bine arunca cu pietre în ei.
Mike făcuse paralele între situaţia noastră şi cele din secolul al XVIII-lea, când se revoltaseră coloniile americane ale Marii Britanii şi secolul al XX-lea, când se eliberaseră multe colonii ale unor imperii; el subliniase ideea că nici o colonie nu îşi câştigase independenţa prin forţă brută. Nu, în fiecare caz, statul imperial avea un punct vulnerabil, obosise şi cedase, fără să-şi folosească întreaga putere.
Luni de zile am fost destul de puternici, asta ne-am şi dorit, ca să învingem corpul de gardă al Temnicerului-şef. Dacă va fi gata catapulta noastră, nu vom mai fi atât de neajutoraţi. Şi, de-acum încolo, putea să intre în funcţiune în orice clipă. Dar aveam nevoie de un climat favorabil pe Terra, iar ca să-l obţinem aveam nevoie de un ajutor de pe Pământ.
Profesorul nu crezuse că va fi greu, dar s-a dovedit că era o chestie extrem de dificilă. Prietenii lui de pe Pământ muriseră sau erau cu un picior în groapă, iar eu ştiam prea puţini profesori pe care să mă bazez. Am făcut o cercetare în jos, în celule:
— Ce persoane importante cunoaşteţi pe Pământ?
Am primi acelaşi răspuns, ca un ecou:
— Glumiţi?
Nimeni nu ştia pe careva.
Profesorul urmărea listele de pasageri ale navelor care veneau pe Lună, încercând să-şi imagineze un contact. Citise copiile care se făceau pe Lună ale ziarelor de pe Pământ, căutând personalităţi la care ar putea ajunge. Eu nu încercasem, cei pe care-i cunoscusem eu, puţini la număr, nu erau personalităţi.
Profesorul nu îl alesese pe Stu de pe lista de pasageri a navei Popov, pentru că nu-l întâlnise. Nu ştiam dacă Stu era atât de excentric pe cât îl arăta cartea lui de vizită. Dar era singurul pământean cu care băusem vreodată pe Lună, părea un tip inteligent, iar raportul lui Mike îmi arăta că flerul meu nu mă înşelase. Era un tip destul de important în lumea lui. Aşa că l-am luat la mine acasă, să văd ce părere îşi va face familia despre el.
A început bine. Mami i-a zâmbit şi i-a întins mâna. El o luă şi se înclină atât de adânc, încât aş fi jurat că i-ar fi sărutat-o dacă nu l-aş fi avertizat mai înainte despre femei. Mami chicotea când îl conduse la masă.
12
În aprilie şi mai '76 am muncit din greu şi am încercat din toate puterile să-i stârnesc pe lunari împotriva Temnicerului-şef, să-l întărâte şi să-l facă să treacă la represalii sângeroase. Din păcate, Mort Nesuferitul nu era un tip rău, n-ai fi avut de ce să-l urăşti dacă n-ar fi fost reprezentantul Autorităţii. Trebuia să-l speriem, ca să-l determinăm să acţioneze. Lunarul obişnuit îl dispreţuia pe Temnicerul-şef, conform tradiţiei, dar nu era plămădit din aluatul din care se fac revoluţionarii. Nu avea vlagă, nu putea fi scos din ale lui. Bere, femei, pariuri şi muncă. Singurul lucru care făcea ca Revoluţia să nu moară de anemie era acela că Dragonii Păcii aveau un talent fantastic în a-şi face duşmani.
Dar chiar şi pe ei trebuia să-i întărâtăm. Profesorul spunea tot timpul că avem nevoie de un „Ceai din Boston”[41], făcând referire la un incident, devenit legendă, dintr-o revoluţie anterioară, prin care vroia să sugereze un scandal public ce ar fi atras, cu siguranţă, atenţia Autorităţii.
Noi încercam mereu. Mike a rescris vechi cântece revoluţionare, dându-le cuvinte care s-ar fi potrivit Lunii: Marsilieza, Internaţionala, Yankee Doodle, Vom învinge, Vise frumoase. Simon Jester răspândi peste tot versuri de genuclass="underline" Fii ai „Pietroiului” şi ai Plictiselii/ Îl veţi lăsa pe Temnicerul-şef/ Să vă răpească libertatea? şi când am văzut că un cântec prinde la public, l-am difuzat la radio şi la video, punându-l pe Temnicerul-şef în situaţia de a interzice anumite melodii — ceea ce ne convenea de minune: oamenii aveau de ce huidui Autoritatea, începeau să se enerveze.
Mike studie vocea şi timbrul vocilor Administratorului Adjunct, ale Inginerului-şef şi ale conducătorilor altor departamente, iar Temnicerul-şef începu să primească noaptea telefoane disperate din partea personalului. Cei în cauză negau cu înverşunare orice amestec. Alvarez detectă şi urmări unul dintre apeluri şi — desigur, cu ajutorul lui Mike — merse pe urma lui până la telefonul derivaţie al şefului, fiind sigur că era vocea unei sosii de-a acestuia.
Următorul telefon otrăvit pentru Mort Nesuferitul veni ca din partea lui Alvarez, iar schimbul de cuvinte dintre cei doi de a doua zi nu poate fi catalogat decât ca psihoză în lanţ.
Profesorul i-a zis lui Mike să se oprească, îi era teamă ca Alvarez să nu-şi piardă slujba, ceea ce n-ar fi dorit nimeni. Acţiunile lui ne erau pe plac. Dragonii Păcii fuseseră scoşi afară noaptea în urma unui ordin care părea să fi venit din partea Temnicerului-şef, demoralizându-i din ce în ce mai mult, iar Temnicerul-şef căpătă convingerea că este trădat de oamenii lui, în timp ce ei erau siguri că şeful îşi pierde minţile.
În Lunaia Pravda apăru o notiţă care anunţa că doctorul Adam Selene va ţine o prelegere despre „Poezia şi arta pe Lună: o nouă renaştere”. Nici un camarad nu luă parte, anunţasem prin celule să nu vină nimeni. Nu era nimeni prin zonă când îşi făcură apariţia trei echipe de Dragoni ai Păcii, conform principiului Heisenberg aplicat în stilul lui Scarlet Pimpernel. Redactorul de la Pravda petrecu o oră înfiorătoare explicând că nu primea personal anunţurile, iar ăsta fusese primit în ultima clipă, plătit cu bani gheaţă. I s-a spus să nu mai primească nimic care ar fi venit de la Adam Selene, dar apoi, ordinul a fost reformulat cu precizarea că are voie să primească orice de la Adam Selene, dar trebuie să-l informeze imediat pe Alvarez.
41
Aluzie la incidentul care a servit drept pretext pentru declanşarea Războiului de Independenţă al coloniilor din America de Nord împotriva Angliei (1775–1783). Colonii, deghizaţi în indieni, au aruncat în mare încărcătura de ceai a unor vase din portul Boston.