Înţelesul este cel pe care i-l atribui tu şi nici un computer nu poate decodifica mesajul din grupul de litere. Dă-i unui computer un număr destul de mare de grupuri şi o teorie raţională despre semnificaţia unui grup sau a mai multora, şi îl va descifra în cele din urmă, pentru că semnificaţiile vor arăta schemele de cifrare. Dar codul este o problemă de alt gen, cu un grad mai mare de dificultate.
Codul pe care-l alesesem era cel mai banal cod comercial, folosit atât pe Terra, cât şi pe Lună, pentru telegramele comerciale. Dar nu l-am lăsat aşa, l-am perfecţionat. Profesorul şi cu Mike au stat de vorbă ore în şir despre ce informaţii ar dori partidul să transmită agentului său de pe Pământ sau ce să primească de la el, apoi Mike şi-a pus la lucru vastele lui informaţii, scoţând la iveală un set nou de semnificaţii pentru cartea de coduri, un sistem prin care se putea spune: „Cumpără contracte pentru următoarea recoltă de orez thailandez” la fel de bine ca: „Fugi, ne-au prins”. Sau orice altceva doreai să spui, pentru că avea semnale de cod care permiteau să spui orice nu fusese anticipat.
Într-o noapte târziu, Mike a tipărit noul cod la tipografia ziarului Lunaia Pravda, iar redactorul de noapte a trimis rola unui alt camarad, care a convertit-o într-o rolă de film minusculă pe care a trimis-o înapoi, nici unul din cei doi neştiind ce-a făcut şi de ce. Apoi, rola a aterizat în buzunarul lui Stu. Cei care plecau de la noi erau controlaţi foarte strict nu numai la bagaje, ci şi corporal, operaţiune îndeplinită de Dragonii nervoşi, dar Stu ne-a asigurat că nu va avea nici o problemă. Poate că a înghiţit-o, nu ştiu.
După ce-am făcut-o şi pe-asta, unele dintre mesajele trimise de LuNoHoCo spre Terra ajungeau la Stu prin agentul său de la bursa londoneză.
Scopul nostru avea şi o parte financiară. Partidul trebuia să cheltuiască nişte bani pe Pământ. LuNoHoCo transfera banii acolo (nu toţi banii pe care-i aveam erau furaţi, aveam şi afaceri care mergeau bine). Partidul avea nevoie de şi mai mulţi bani pe care să-i stocheze pe Pământ, aşa că Stu a fost nevoit să speculeze, acţionând în baza cunoaşterii secrete a planului Revoluţiei — eu, profesorul şi Mike am discutat pe toate părţile ce acţiuni au să crească la bursă, care au să scadă, şi tot felul de lucruri legate de jocul la bursă… după ziarul Der Tag[43]. Asta era treaba profesorului, pe mine nu mă interesează genul ăsta de afacere.
Dar, înainte de Der Tag aveam nevoie de bani pentru construirea unui climat favorabil de opinie. Aveam nevoie de reclamă, de delegaţi şi senatori ai Naţiunilor Federative, aveam nevoie de un popor care să ne recunoască rapid atunci când va veni Ziua cea mare. Aveam nevoie de oameni simpli care să discute cu alţi oameni simpli la o bere: „Ce dracu' e pe grămada aia de stânci ca să ne trimitem noi soldaţii acolo? Eu zic să-i lăsăm să se ducă dracului, aşa cum vor!”
Tot mai mulţi bani. Bani pentru publicitate, bani pentru mită, bani pentru organizaţii-fantomă şi pentru infiltrarea în organizaţiile deja existente, bani pentru a arăta adevărata economie a Lunii (Stu plecase burduşit de cifre), mai întâi prezentată ca material ştiinţific şi apoi într-o manieră populară, bani ca să convingem biroul Afacerilor Externe al unei naţiuni mai mari că Luna Liberă ar oferi avantaje de necontestat, bani pentru punerea pe picioare a unui turism lunar organizat, a unui trust…
Prea mulţi bani! Stu îşi puse averea la dispoziţia partidului şi profesorul nu-l descurajă: acolo unde e averea, acolo este şi sufletul omului. Dar tot mai aveam nevoie de bani şi erau şi prea multe de făcut. Nu ştiam dacă Stu va reuşi să facă măcar a zecea parte din plan. N-aveam nici o putere, îi ţineam pumnii şi-atât. Cel puţin, aveam un punct de legătură pe Pământ. Profesorul susţinea că în orice război comunicarea cu inamicul e esenţială. Dacă urmau să aibă loc lupte, totul va fi stabilit corect. (Profesorul era pacifist de felul lui, dar ca şi în cazul dietei vegetariene pe care o ţinea, asta nu-l împiedica să fie realist. Ar fi fost un teolog minunat).
Imediat după plecarea lui Stu pe Pământ, Mike stabili şansele 1:13. L-am întrebat cum naiba?
— Dar, Man, îmi explică el răbdător, riscul a crescut. Faptul că e un risc necesar nu schimbă cu nimic realitatea că riscul a mai crescut.
Am tăcut. Cam pe atunci, pe la începutul lui mai, un factor nou a redus unele riscuri, dezvăluind totodată altele. O parte din Mike se ocupa de traficul de microunde între Terra şi Lună, mesaje comerciale, date ştiinţifice, canale noi video, radiotelefonie locală, traficul obişnuit al Autorităţii şi mesajele strict-secrete ale Temnicerului-şef.
În afară de mesajele Temnicerului-şef, Mike putea să le citească pe toate, inclusiv codurile şi cifrurile comerciale -spargerea cifrului era ca un joc de rebus pentru el — şi toată lumea avea încredere în computer. Mai puţin Temnicerul-şef, care n-avea încredere în Mike pentru că, după părerea mea, era genul de om care consideră că orice lucru mai complicat decât o pereche de foarfeci este ceva extrem de complex, misterios şi suspect — minte involuată din epoca de piatră.
Temnicerul-şef folosea un cod pe care Mike nu-l văzuse niciodată. De asemenea, folosea cifruri pe care nu le lucra prin Mike, în locul lui avea în biroul din reşedinţa personală un rahat de calculator imbecil pe care-şi făcea cifrul. Mai mult, avea un aranjament cu Autoritatea de pe Pământ să schimbe codul la anumite momente stabilite. Nu e nici o îndoială că se simţea în siguranţă.
Mike îi sparse cifrul şi deduse momentele de schimbare a codurilor din joacă. Nu atacă codul până nu-i ceru profesorul s-o facă, pe el nu-l interesa aşa ceva.
Dar odată ce profesorul îi spuse să facă asta, Mike aborda serios problema mesajelor strict-secrete ale Temnicerului-şef. A luat-o de la zero. Până atunci, după fiecare transmisie, Mike ştergea mesajele. Dar, încet-încet, acumulă date pentru analiză — cât se poate de lent, pentru că Temnicerul-şef folosea sistemul ăsta numai atunci când era ceva urgent. Uneori, între aceste mesaje exista un interval de câte o săptămână. Apoi, Mike începu să culeagă semnificaţii pentru grupuri de litere, fiecăruia atribuindu-i câte o posibilitate. Un cod nu cedează în întregime dintr-o dată, poţi să cunoşti semnificaţia a nouăzeci şi nouă de grupuri dintr-un mesaj şi să ratezi ceea ce-i mai important, pentru că nu înţelegi că un grup înseamnă şi altceva decât GLOPS.
Totuşi utilizatorul are şi el o problemă: dacă, din greşeală, în loc de GLOPS i se transmite GLOPT, a încurcat-o. Orice metodă de comunicare are nevoie de redundanţă, altfel informaţia se poate pierde. Mike atacă tocmai această redundanţă cu răbdarea perfectă a unei maşini lucide.
Computerul a descifrat cea mai mare parte din codul Temnicerului-şef imediat ce a fost proiectat. Acum Temnicerul-şef transmitea mai multă corespondenţă decât în trecut, centrată pe un singur subiect (ceea ce ne era de folos) — securitatea şi activitatea subversivă.
Aha, îl făcusem pe Mort să se agite, striga după ajutor.
Raportă că acţiunile subversive mergeau înainte, în ciuda celor două coloane de trupe ale Dragonilor Păcii şi ceru trupe mai multe pentru a putea plasa paznici în punctele cheie ale fiecărui oraş.
Autoritatea îi răspunse că era ridicol ceea ce cerea, nu-şi mai permitea să mai trimită trupe — care oricum aveau altceva de făcut pe Pământ — şi ar fi mai bine să termine cu astfel de cereri. Dacă vroia mai mulţi paznici, să recruteze dintre deportaţi, pentru că oamenii lui erau pierduţi pentru totdeauna dacă începeau să li se schimbe funcţiile interne. Creşterea cheltuielilor administrative trebuia suportată de Lună, nu i se va permite nimic în plus faţă de bugetul alocat de Pământ pentru Lună. I se comandă să raporteze ce măsuri a luat pentru a satisface cotele de cereale stabilite în actul cu numărul cutare.