Ceea ce m-a şocat n-a fost lista pe care o avea, pentru că era nebună ca un Ciborg, ci faptul că la fiecare inepţie pe care o scotea, se găsea cineva care să fie de acord cu ea. Trebuie să ai inima de piatră pentru a-i opri pe alţii să facă ceea ce le place. Regulile, legile sunt întotdeauna pentru alţii. Asta era partea întunecată din noi, adânc pitită în suflet, păstrată milioane de ani, de la începutul umanităţii şi până astăzi. Pentru că nici unul din capetele alea seci nu spunea: „Vă rog să aprobaţi asta ca să nu mai fac ceea ce ştiu că n-ar trebui să fac”. Niet, tovarişci, întotdeauna era vorba de lucruri pe care nu suportau să vadă că le fac vecinii lor. Sloganul era însă: „trebuie să-i oprim pentru binele lor” şi nu pentru că lucrul respectiv îl deranja de fapt pe vorbitor…
Ascultând sesiunea aceea, aproape că mi-a părut rău că am scăpat de Mort Nesuferitul. El, de bine de rău, stătea în gaura lui, cu femeile lui şi nu ne dădea nouă sfaturi despre cum să ne trăim viaţa. Profesorul nu se enerva de câte ori îi asculta. Zâmbea şi zicea:
— Manuel, chiar crezi că şleahta asta de copii retardaţi o să voteze vreo lege?
— Nu le-ai zis tu s-o facă? I-ai mai şi solicitat pentru asta.
— Ei, Manuel băiete, n-am făcut altceva decât să-mi pun toate nucile într-un coş. Îi cunosc bine pe nebunii ăştia, doar îi ascult de ani de zile. Am fost foarte atent când am făcut comitetele şi-am vrut să mă asigur că în fiecare dintre ele este ceva putred, un motiv de ceartă. Preşedintele pe care l-am impus, lăsându-i totuşi să-l aleagă prin vot liber, este un fricos care se teme şi de umbra lui — crede că toate problemele supuse dezbaterii au nevoie de o „cercetare mai aprofundată”. N-am de ce să-mi fac griji. Mai mult de atât, şase oameni nu pot hotărî nimic, trei e numărul perfect, iar unul este cel mai nimerit pentru a lua deciziile. De-a lungul istoriei, toate parlamentele care au realizat ceva, au făcut-o datorită câtorva oameni puternici care i-au dominat pe ceilalţi. Nu te teme, fiule, de acest Congres Ad-hoc, nu vor face nimic concret… sau dacă totuşi vor vota o lege, va fi atât de încâlcită şi de contradictorie, încât te asigur că vor trebui să renunţe la ea. Până atunci e bine, cel puţin nu ne mai stau pe capul nostru. De altfel, vom avea nevoie de ei pentru ceva, mai târziu.
— Păi, parcă ziceai că nu sunt buni de nimic.
— N-o să facă nici o treabă. Cineva a scris ceva odată -un om care a murit demult — şi ei vor aproba vorbele lui cu urale, noaptea, după lungi şedinţe în care se vor certa degeaba.
— Cine e individul ăsta care a murit? Doar nu e vorba de Mike!
— Nicidecum. Mike e mult mai viu decât palavragiii ăştia! Omul ăsta care a murit e Thomas Jefferson[45] — primul anarhist raţional din istorie, băiete, un om care a reuşit să sară peste sistemul din vremea lui cu ajutorul celei mai frumoase retorici scrise vreodată. Dar au încercat să-l prindă în laţ cu ea, ceea ce eu sper să evit. Nu pot să-i îmbunătăţesc exprimarea, pot doar s-o adaptez Lunii şi secolului XXI.
— Am auzit de el. A eliberat sclavii, nu?
— S-ar putea spune că a încercat, dar a avut ghinion. Nu contează. Cum merge programul de apărare? Nu văd cum o să ne mai prefacem după ce va sosi nava următoare.
— Nu pot să fiu gata până atunci.
— Mike spune că trebuie.
N-am fost gata, dar nici nava n-a mai venit. Oamenii de ştiinţă au fost mai deştepţi decât mine şi decât lunarii pe care-i pusesem să-i supravegheze. În punctul focal al celui mai mare reflector au pus un aparat şi asistenţii lunari au înghiţit găluşca pe care le-au servit-o savanţii, că e un aparat pentru măsurători astronomice — o nouă şmecherie în radiotelescopie.
Presupun că aşa a fost. Aparatul ăsta funcţiona cu ultramicrounde, iar semnalul ricoşa într-un reflector, dus de un ghid undă făcând ca impulsul să fie aliniat frumos de oglindă. La fel de ingenios ca radarele de la începutul descoperirii sistemului. Grila metalică şi scutul de tablă antitermic opreau radiaţia parazită, făcând ca „urechile” pe care le plasasem să nu audă nimic.
Prin micul aparat, savanţii au trimis mesajul în varianta lor, cu detalii. Reacţia n-a întârziat să apară. Primul lucru pe care l-am auzit a fost cererea Autorităţii către Temnicerul-şef, prin care îi cerea să dezmintă farsa, să-l găsească pe glumeţ şi să-l oprească.
Noi, în schimb, le-am dat o Declaraţie proprie de Independenţă.
„În Congres adunaţi, pe 4 iulie, 2076…”
A fost măreţ.
15
Semnarea Declaraţiei de Independenţă a mers aşa cum prevăzuse Profesorul. Le-a anunţat-o brusc, la sfârşitul unei zile lungi şi obositoare, spunându-le că după cină va avea loc o şedinţă specială, în care va vorbi Adam. Adam citi Declaraţia răspicat, comentând fiecare propoziţie, apoi o citi din nou curgător, fără să mai facă pauze, făcând să sune frumos frazele sonore. Oamenii au plâns. Wyoh, care stătea lângă mine, a plâns şi ea şi chiar eu am avut senzaţia asta, deşi o citisem înainte.
După ce termină, Adam îi privi pe toţi şi spuse:
— Viitorul este al vostru, aveţi grijă ce faceţi, şi îi dădu profesorului cuvântul, şi nu preşedintelui obişnuit al adunării.
Eram două mii două sute. Zarurile fuseseră aruncate. Bineînţeles, toţi eram pentru. Ştirile de peste zi fuseseră pline: că eram băieţi răi, că trebuia să fim pedepsiţi, că trebuie să ni se dea o lecţie şi aşa mai departe. N-a trebuit să mai condimentăm materialele de pe Pământ erau suficient de răutăcioase — Mike abia dacă a scos opiniile de genul „pe de altă parte… ”. Dacă a existat vreo zi în care Luna s-a simţit solidară, atunci a fost 2 iulie 2076.
Aveau de gând să aprobe Declaraţia. Profesorul ştia asta dinainte să o propună.
Da, dar nu aşa cum era scrisă. „Onorabile Preşedinte, în paragraful doi, cuvântul nealienabil nu există, ar trebui spus inalienabil — şi oricum, n-ar fi mai demn să spunem drepturi sacre în loc de drepturi inalienabile? Aş vrea să supun discuţiei problema asta.”
Ceea ce spusese era oarecum raţional, era mai mult o critică literară, adică inofensivă, ca drojdia lăsată în bere. Dar femeii ăsteia nu-i plăcea nimic. Vroia ca o listă întreagă de principii să fie trecută în Declaraţie „pentru ca oamenii de pe Terra să ştie că suntem civilizaţi şi potriviţi să ne ocupăm locurile în consiliile omenirii”.
Profesorul o lăsă să facă ceea ce vroia, chiar o încurajă, permiţându-i să vorbească, cu toate că şi alţii vroiau s-o facă -şi apoi supuse propunerea ei la vot, deşi nici măcar nu fusese sprijinită de nimeni. (Congresul funcţiona după nişte reguli pe care se certaseră zile întregi. Profesorul cunoştea regulile, dar le respecta numai când îi conveneau). Propunerea a fost votată cu împotrivă, cu strigăte dezaprobatoare, iar femeia părăsi încăperea.
45
Om politic american, unul dintre fondatorii Partidului Democrat. Preşedinte al Statelor Unite (1801–1809).