Выбрать главу

— Nu. Când spun patriotism, nu mă refer la dragoste, ci la frică. Frica de celălalt. Un sentiment ale cărui manifestări sunt politice, nu poetice: ură, rivalitate, agresiune. Frica aceea creşte în noi an de an. Ne-am urmat calea prea departe. Iar dumneata vii de pe o planetă de pe care naţiunile au dispărut cu veacuri în urmă şi de-abia înţelegi despre ce vorbesc. Ne arăţi noul drum…

Se întrerupse. După o vreme, continuă, regăsindu-şi controlul, distant şi politicos:

— Din cauza acestei frici, refuz să insist pe lângă rege cu problema dumitale. Nu mă tem însă pentru mine, domnule Ai. Nu mă comport patriotic. La urma urmei, există şi alte naţiuni pe Gethen.

Nu ştiam la ce făcea aluzie, deşi eram sigur că vorbele sale aveau cu totul alt înţeles. Dintre multele suflete ciudate şi enigmatice pe care le întâlnisem în oraşul acesta mohorât, al lui era cel mai ascuns. Nu intenţionam să mă pierd în meandrele acelea. Nu i-am răspuns. După o vreme, a continuat destul de precaut:

— Dacă te-am înţeles bine, Ecumenul vostru este devotat în esenţă interesului general al omenirii. Actualmente, orgota posedă o anumită experienţă în direcţia aceasta: subordonarea intereselor personale binelui general, în vreme ce Karhide nu are nimic. Iar Comensualii din Orgoreyn sunt în majoritate oameni cu capul pe umeri, chiar dacă lipsiţi de inteligenţă, pe când regele Karhidei nu este doar nebun, ci aproape idiot.

Se vedea clar că Estraven nu era deloc loial. Uşor dezgustat, am rostit:

— Dacă-i aşa, trebuie să fie destul de greu să-l slujeşti.

— Nu sunt sigur că l-am slujit pe rege vreodată, spuse primul ministru. Sau că am intenţionat s-o fac. Nu sunt sluga nimănui. Fiecare om trebuie să aibă propria-i umbră…

Gongurile din turnul Remny băteau ora şase, miezul nopţii, şi le-am folosit drept justificare ca să mă retrag. Pe când mă îmbrăcam în hol, Estraven spuse:

— Deocamdată am pierdut ocazia, fiindcă bănuiesc că vei pleca din Erhenrang (de ce bănuia aşa ceva?), dar sunt sigur că într-o zi voi putea continua cu întrebările. Aş dori să cunosc multe lucruri, în special despre graiul vostru mental. Abia ai început să încerci să mi-l explici.

Curiozitatea lui nu părea deloc prefăcută. Avea insolenţa celor puternici, iar promisiunile sale de-a mă ajuta puteau fi adevărate. Am spus da, desigur, oricând dorea, şi vizita a luat sfârşit. M-a condus prin grădină, unde neaua se aşternuse fină sub lumina lunii roşcat-întunecate. Temperatura era cu mult sub zero grade şi m-am înfiorat, iar el a constatat cu o surprindere politicoasă:

— Ţi-e frig?

Într-adevăr, pentru ei era o seară plăcută de primăvară.

Mă simţeam obosit şi deprimat. I-am răspuns:

— Mi-a fost frig de când am sosit pe planeta asta.

— Voi cum numiţi planeta?

— Gethen.

— Nu i-aţi pus şi un nume de-al vostru?

— Ba da, primii Investigatori i-au zis Iarnă.

Ne opriserăm la poarta grădinii. Afară, parcurile Palatului şi acoperişurile se ridicau într-un conglomerat întunecat şi înzăpezit, luminat ici-colo, la diferite nivele, de fantele aurii ale ferestrelor. Stând sub arcada îngustă, am înălţat privirea, întrebându-mă dacă şi cheia aceasta de boltă fusese zidită cu oase şi sânge. Estraven îşi luă rămas bun şi se întoarse. Niciodată nu exagera cu formulele protocolare. Am traversat piaţetele şi aleile tăcute ale Palatului cu cizmele scârţâind pe omătul subţire, luminat de lună, îndreptându-mă spre casă prin străzile mărginite de ziduri semeţe. Mă simţeam înfrigurat, neîncrezător, obsedat de perfidie, singurătate şi frică.

2

Între zidurile viscolului

Document anonim, datând din timpul domniei lui Argaven al VIII-lea şi făcând parte dintr-o culegere de „povestiri de Vatră" din nordul Karhidei, aflată în arhivele Colegiului de Istorici din Erhenrang. Înregistrare audio.

ACUM DOUĂ SUTE DE ANI, în Vatra Shath, de la hotarul Pering Storm, trăiau doi fraţi care şi-au jurat kemmering unul celuilalt. Pe vremea aceea, ca şi acum, fraţii aveau voie să păstreze kemmerul până ce unul dintre ei trebuia să nască, dar apoi erau obligaţi să se separeu, de aceea nu li s-a permis să-şi jure kemmering pe viata. Cu toate acestea, ei au făcut-o. După ce a fost conceput un copil, Lordul de Shath le-a poruncit să rupă jurământul şi să nu se mai întâlnească niciodată în kemmer. Auzind porunca, unul dintre ei, cel care purta copilul, a fost cuprins de disperare, n-a mai vrut să asculte nici un sfat sau îmbărbătare şi, făcând rost de otravă, s-a sinucis. Atunci, oamenii din Vatră s-au ridicat cu toţii împotriva celuilalt frate şi l-au alungat din Vatră şi de pe Domeniu, aruncând asupra lui ruşinea sinuciderii. Iar pentru că propriul său Lord îl exilase şi istoria sa călătorise mai repede decât el, nimeni n-a voit să-l primească şi, după cele trei zile de ospeţie, îl alungau ca pe un proscris. Aşa a rătăcit dintr-un loc în altul, până ce a înţeles că în ţara lui nu-i mai rămăsese îndurare, iar crima n-avea să-i fie iertată2. Până atunci nu putuse crede aşa ceva, fiind tânăr şi lipsit de experienţă. Când însă înţelese adevărul, se întoarse în Shath şi rămase în pragul Vetrei Dinafară, ca un exilat. Apoi le spusese celor de acolo: „Sunt fără chip printre oameni. Nu sunt văzut. Vorbesc şi nu sunt auzit. Vin şi nu sunt primit. Pentru mine nu există un loc lângă jar, pentru mine nu există mâncare pe masă, pentru mine nu se pregăteşte un culcuş în care să mă odihnesc. Mi-a mai rămas doar numele: Getheren mă numesc. Numele acesta îl las pe Vatra voastră ca un blestem şi, o dată cu el, las şi ruşinea mea. Păstraţi-le pentru mine. Acum, fără nume, îmi voi căuta moartea." La auzul acelor vorbe, unii dintre oameni au sărit asupra lui cu strigăte şi mânie, gata să-l ucidă, căci pentru o Vatră omorul este o umbră mai palidă decât sinuciderea. El a scăpat şi a fugit spre miazănoapte, către Gheaţă, fără să fie ajuns. Urmăritorii s-au întors în Shath cu mâinile goale, însă Getheren a mers mai departe şi după două zile a ajuns la Gheaţa Pering3.

Timp de două zile a umblat pe Gheaţă, mergând mereu spre miazănoapte. Nu avea hrană, nu avea cu ce-şi ridica un adăpost, ci avea doar hainele de pe el. Gheaţa este stearpă şi nici fiarele nu se încumetă acolo. Era luna Susmy, şi ninsorile cele mari nu conteneau zi şi noapte. Getheren mergea singur, prin viscol. În cea de-a doua zi, şi-a dat seama că puterile îi slăbeau. În cea de-a doua noapte, trebui să se oprească şi să doarmă. În cea de-a treia dimineaţă, deşteptându-se, şi-a aflat mâinile degerate şi a descoperit că şi picioarele îi îngheţaseră, deşi n-a putut să-şi dezlege încălţările să se convingă, pentru că degetele nu-l mâi ascultau. A început să se târască mai departe, pe coate şi pe genunchi. Nu avea nici un motiv s-o facă, deoarece era lipsit de importanţă în care loc de pe Gheaţă avea să moară, dar simţea că trebuie să continue către miazănoapte.

După mult timp, ninsoarea n-a mai căzut în jurul lui şi nici vântul n-a mai suflat. A apărut un soare strălucitor. Târându-se, Getheren nu putea vedea în depărtare, pentru că blana glugii îi acoperea ochii. Fără să mai simtă răceala din picioare, din braţe şi de pe faţă, a crezut că gerul i le amorţise. Zăpada i se părea ciudată. Semăna cu o pajişte albă, crescând din gheaţă. Se apleca sub atingerea lui şi revenea precum firele de iarbă.

Atunci s-a oprit şi s-a ridicat, dându-şi gluga pe spate să poată vedea în jur. Cât zărea cu ochii, se întindea un câmp de iarbă-zăpadă, albă şi scânteietoare. Văzu pâlcuri de arbuşti argintii, cu frunze lucitoare. Soarele strălucea, vântul nu mai sufla şi totul era alb.