Iurii și Svetlana Safronov
Nepoții nepoților noștri
În românește de Al. Ștefănescu-Medeleni și Eva Szilagyi
EDITURA TINERETULUI
Coperta de D. Ionescu
Ю. и С. САФРОНОВЫ
ВНУКИ НАШИХ ВНУКОВ
ИЗДАТЕЛЬСТВО ЦК ВЛКСМ
Молодая гвардия
1959
PROLOG
Tot ceea ce s-a întâmplat se datorește faptului că în munca mea m-am lovit de necesitatea de a cunoaște mai îndeaproape construcția telescopului modern.
În vremea aceea mă preocupa problema reacțiilor nucleare similare acelora care se petrec în masa soarelui. Întrucât în literatura de specialitate n-am găsit răspuns la o întrebare de foarte mare însemnătate pentru mine, am hotărât să fac eu însumi observații asupra soarelui. Astfel l-am cunoscut la observatorul astronomic pe Ilia Petrovici Bradov, un bătrân încântător, îndrăgostit de astronomie.
M-a primit ca pe o veche cunoștință, spunându-mi că a citit lucrările mele în domeniul fizicii nucleare. S-a plâns de vreme — norii îi stinghereau observațiile — m-a condus prin observator, arătându-mi aparatele și m-a invitat să trec pe acolo noaptea, oricând va fi cerul senin.
— Eu lucrez acum noaptea. Vă voi învăța să faceți o observație pe întuneric. Cu soarele dumneavoastră o să vă descurcați și singur.
Spre norocul meu, noaptea următoare a fost senină și m-am grăbit să mă duc la observator. Până atunci nu avusesem prilejul să privesc prin ocularul unui telescop modern. Ilia Petrovici s-a așezat alături, în fotoliu, observând și el odată cu mine la același telescop printr-un dispozitiv special. Mă învăța să mânuiesc telescopul și explica tot ce vedeam.
— Aveți în față constelația Volopas — spunea Ilia Petrovici. Vedeți steaua aceea mai strălucitoare? E Arctur. În apropierea ei se zărește o steluță abia perceptibilă din clasa specială K. Cercetând această regiune a cerului cu radiotelescopul, ne-am izbit pe neașteptate de un fenomen ciudat, în decurs de o zi și o noapte, din cinci în cinci ore, am recepționat câteva serii de emisiuni din direcția unei stele sau planete care nu se vede la telescop. Am reușit să le imprimăm pe o bandă de magnetofon. Regularitatea lor a fost atât de izbitoare încât chiar și un om lipsit de orice fantezie s-ar putea îndoi că sunt pur și simplu niște fenomene naturale! Te întrebi fără să vrei dacă în licărirea portocalie a acelei stele ce se stinge nu cumva trăiesc niște ființe cu rațiune care emit comenzi unor nave interstelare sau comunică prin radio cu oameni de pe altă planetă. Desigur ar fi prematur să tragem asemenea concluzii. Un lucru însă e stabilit cu certitudine: aceste semnale n-au origine terestră. De atunci ținem regulat sub observație această zonă a cerului, însă, deocamdată fără rezultat — n-am mai reușit să recepționăm niciun semnal. Iată încă o enigmă care, după toate probabilitățile, va fi dezlegată numai în viitor, când oamenii vor dispune de nave interstelare sau măcar de telescoape perfecționate. Dar asta în viitor. Acum însă, haidem să ne uităm la aștrii studiați. Vreți să priviți luna?
Am consimțit. Peste câteva clipe cercetam discul luminos al lunei, parcă ciupit de vărsat, cu cratere adânci în mijlocul cărora se ridicau piscuri țuguiate, înconjurate de valuri înalte, inelare.
După ce m-am uitat de ajuns la satelitul nostru, l-am rugat pe Ilia Petrovici să-mi arate planeta Saturn. Era spre miezul nopții.
— Saturn se găsește acum în constelația Cumpenei, la sud-vest, aproape de linia orizontului.
Tocmai voiam să-l rog pe Ilia Petrovici să-mi arate și alte planete ale sistemului solar când deodată, prin câmpul vizual al telescopului a trecut un mic meteorit lăsând în urmă pe cer o dâră scurtă dar luminoasă.
— Păcat că n-am apucat să-l fotografiem — spuse Ilia Petrovici.
— Priviți, încă unul!
— Apăsați pe buton!
Până să-mi dau seama pe care buton trebuia să apăs, meteoritul, spre marea ciudă a lui Ilia Petrovici, dispăruse.
— Acum n-au să mai treacă — spuse el, văzând cu câtă atenție țineam degetul pe butonul cu pricina.
N-a apucat să termine fraza și cerul a fost brăzdat de-a curmezișul de o dâră de foc și prin fața noastră a zburat încă un meteorit. De astă dată am reușit să apăs pe buton, fotografiindu-i traiectoria.
— Nu prea cad la timp, observă mirat Ilia Petrovici.
— Cum adică la timp?
— Meteoriții apar îndeosebi atunci când Pământul trece prin roiuri mari de corpuri meteorice care se rotesc în jurul soarelui, pe orbite eliptice ca și planetele.
— Priviți, încă unul! Ba nu — doi, trei!
Ne-am lipit de ocular. Pe partea cerului către care era îndreptat telescopul, meteoriții apăreau unul după altul și aprinzându-se pentru o clipă, dispăreau în întuneric ca niște șerpi luminoși. Apăsam mereu pe buton, făcând o fotografie după alta.
— Destul, deocamdată nu mai fotografiați. Să economisim pelicula. S-ar putea să treacă vreun bolid. Simptomele sunt foarte caracteristice — spuse Ilia Petrovici.
O clipă după aceea trecu un nou roi de meteoriți și după el încă unul. Șuvoiul de meteoriți se întețea. Deodată sclipi orbitor un glob uriaș de foc, zburând repede pe cerul întunecat și tulburând liniștea stelelor.
— Fotografiați, fotografiați! strigă Ilia Petrovici, nemaiapucând să se așeze la tabloul de comandă. Acesta-i un bolid! Fotografiați!
Apăsam mereu pe buton, cât puteam de repede. Căderea bolidului dură doar câteva secunde. Răspândind în jur o lumină orbitoare, globul zbură vertiginos de la sud-vest spre nord-est și dispăru la orizont. Pe tot cerul, se întindea o dâră de foc marcând drumul bolidului. Ilia Petrovici se așeză pe locul meu și fotografie cu atenție această dâră.
— Ați văzut? strigă el, sărind tulburat din fotoliu. Dumneavoastră, dragă colega, ați avut pur și simplu noroc. De altfel și eu! Asemenea bolizi cad în cel mai bun caz o dată la o mie de ani. La o mie de ani! Înțelegeți? Ce colos! Se pare că e mai mare decât meteoriții din Tungus și Sihote-Alin, luați la un loc. Auziți? și el ridică un deget ascultând.
Se auzea un vuiet prelung, ecoul gigantului ceresc care trecuse pe deasupra noastră.
— Ce mărime! nu se putea el liniști de loc. Ar fi păcat să cadă în mare… Tot ce se petrece e deosebit de interesant. Principalul e însă că am fotografiat traiectoria în întregime. Hai să developăm filmele.
— Acum, noaptea? Probabil că în laboratorul dumneavoastră nu mai e nimeni la ora aceasta.
— Nu-i nimic! Eu îmi developez întotdeauna singur fotografiile cele mai importante.
Am scos casetele din telescop și ne-am îndreptat spre laboratorul fotografic.
— Tare aș vrea să știu unde-o fi căzut bolidul! O fi explodat sau nu? De altfel, mâine o să aflăm totul, amănunțit. Acum să vedem fotografiile noastre.
Ilia Petrovici luă unul din filmele uscate și se apropie de lampa de birou.
— Iată, priviți — spuse el, ținând cu grijă filmul în fața abajurului alb al lămpii. Vedeți? Un bolid principal, urmat de câțiva meteoriți mărunți.
În alte fotografii am descoperit pe neașteptate un amănunt interesant. În urma primului bolid uriaș, aproape contopindu-se cu coada lui de foc, zbura un alt bolid.
— La naiba, într-adevăr a trecut și un al doilea bolid!
— Dar de ce nu este tot atât de luminos ca și cel dintâi?
— Lucrul acesta e explicabil. Se încălzește mai puțin. Cel dintâi a străpuns atmosfera, a alungat aerul, formând un spațiu rarefiat, ca un sac, în care a nimerit al doilea bolid.