Ne apropiam de locul în care căzuseră bolizii. Aici totul fusese făcut scrum și măturat de năprasnica explozie. Doar cea mai puternică bombă cu hidrogen ar fi putut pricinui asemenea distrugeri. Sub noi alerga Pământul devastat, acoperit cu o scoarță topită.
În cele din urmă am dat cu ochii de un crater uriaș, cu diametrul de peste doi kilometri, format de explozia bolidului. Un val înalt de Pământ tivea craterul. Pâlnia era atât de adâncă încât ar fi încăput foarte ușor în ea clădirea Universității din Moscova. Pe fundul pâlniei începeau deja să se adune apele subterane.
Ne-am oprit la o mică înălțime deasupra Pământului.
Fără să ies din elicopter am măsurat cu dozimetrul intensitatea emanațiilor radioactive. Dozimetrul indica zero. Deci nu existau radiații dăunătoare. Puteam să coborâm pe Pământ.
Ne-am împărțit sarcinile. Ilia Petrovici cu un grup urma să caute în pâlnie schije din bolid, iar eu împreună cu doi geodezi să măsurăm dimensiunile pâlniei.
Ilia Petrovici alerga vioi de colo-colo ca un tinerel, căutând cu un detector de mine schijele de fier pe panta pâlniei.
— Ați găsit ceva? l-am întrebat peste vreo jumătate de oră.
El și-a scos batista din buzunar ștergându-și fruntea nădușită.
— Deocamdată nimic.
Oamenii s-au răspândit prin toată pâlnia în căutarea schijelor.
— Ilia Petrovici! Ilia Petrovici! Veniți repede! a răsunat deodată, abia auzit, un glas din fundul craterului.
— Ați găsit ceva?
O rafală de vânt a acoperit răspunsul.
— Trebuie să mă duc. Dumneavoastră luați-o spre nord-est în direcția în care au sărit cele mai multe schije. Poate că acolo s-or găsi. Sunteți mai norocos ca mine, încercați…
Și el porni pe panta abruptă spre grupul de oameni din fundul pâlniei. Se vedea că pășește greu călcând pieziș ca să nu alunece. Nu m-am putut abține și am strigat după eclass="underline"
— Ilia Petrovici! El se întoarse. Știți ce v-ar fi spus acum Kozma Prutkov?
— Nu, nu știu. Ce-ar fi spus?
— „Nu umbla pe costișă că-ți scâlciezi ciubotele!“ Urcați-vă sus și mergeți pe loc drept.
El zâmbi, ieși din pâlnie, îmi făcu un semn prietenos cu mâna și se îndepărtă iute.
Stăteam pe marginea pâlniei și căutam să-mi închipui cum se produsese explozia.
…Uriașul bolid s-a prăbușit pe Pământ și s-a transformat instantaneu într-o volbură de gaze, în interiorul căreia s-a dezvoltat o presiune și o temperatură formidabilă, ceea ce a provocat explozia măturând și pârjolind totul în calea ei. Dacă toate acestea se petrecuseră într-adevăr așa, atunci nu erau motive să sperăm că vom mai găsi în pâlnie nici măcar o particulă microscopică din bolid. Dacă totuși mai rămăseseră schije, explozia le împrăștiase probabil la mulți kilometri de jur împrejur.
Deodată mi-a venit o idee grozavă. Dar al doilea bolid? El zburase în urma celui dintâi spre nordest. Primul bolid căzuse pe Pământ și explodase. Dar al doilea? Încă pe când se afla în aer, acesta fusese izbit violent de suflul exploziei primului bolid și explodase la rândul lui transformându-se într-o puzderie de schije, care schimbându-și direcția zborului, fuseseră zvârlite înapoi, spre sud-vest! Deci acolo trebuia să le caut!
Am hotărât să verific neîntârziat aceste ipoteze, luând-o către sud-vest, și privind cu atenție în toate părțile.
Nu-i greu să deosebești schijele de bolid de pietrele obișnuite. Schija are o culoare aparte sau dacă e de fier posedă proprietăți magnetice; suprafața ei este acoperită adesea de mici pete-regmalipte, care se formează din pricina încălzirii inegale a bolidului.
N-am uitat cum arătau toate aceste semne așa că, observând câte o piatră care nu semăna cu cele dimprejur, o cercetam, apropiam de ea magnetul, căutam cu minuțiozitate plăgile pricinuite de arsuri dar… de cele mai multe ori o aruncam. Îmi puneam în rucsac doar unele pietre, cele care dădeau mai mult de bănuit. După ce străbătusem câțiva kilometri cureaua rucsacului îmi rosese atât de tare umărul, încât am hotărât să fac un popas, așezându-mă pe trunchiul unui brad doborât. Golind rucsacul de pietre le-am cercetat din nou și până la urmă m-am încredințat că le cărasem de pomană cale de câțiva kilometri: niciuna din ele nu provenea din bolid.
Am privit de jur împrejur spre trunchiurile negre ale copacilor doborâți de explozie. Copacii erau complet carbonizați. Deodată pe trunchiul ars al unei zade am observat un obiect strălucitor de un azuriu aprins. M-am repezit într-acolo; în trunchiul copacului era înfiptă o piatră roșiatică, transparentă. Câteva clipe după aceea piatra tăiată, împreună cu o bucată din copac, se afla pe genunchii mei. Era mică, cam cât o jumătate de palmă. Marginile ei erau netede ca ale unei bucăți de smoală, când e spartă cu o lovitură puternică. Piatra avea licăriri frumoase, roșietice, dar îndată ce priveam prin ea spre nori, devenea pe neașteptate azurie. Deci lăsa să treacă doar razele albastredeschise și le reflecta pe cele roșii. Am dus-o încă o dată și încă o dată la ochi — culoarea ei se schimba mereu în același fel.
Până atunci nu avusesem prilejul să mă ocup de mineralogie sau de geologie, și acum îmi părea nespus de rău. Cândva intrasem întâmplător într-un muzeu de mineralogie — mi-am amintit că văzusem acolo o pietricică — cam cât un bob de mazăre, mi se pare un alexandrit, care devenea ba roșietic, ba albăstrui, în funcție de lumina prin care era privit — naturală sau artificială. Ceea ce vedeam acum era însă cu totul ieșit din comun.
Mișcând încetișor piatra dintr-o parte într-alta, am scos-o din bucata de lemn. O proveni din bolid sau nu? Dacă-i așa, înseamnă că începe să mi se confirme ipoteza… Să nu provină oare din bolid? De unde ar fi putut apare o asemenea piatră în trunchiul zadei, dacă nu din explozia bolidului? Piatra putea să se înfigă în trunchi numai dacă ar fi căzut de sus. Să fi înfipt-o în copac un om? Nu, acest lucru nu părea posibil, după toate probabilitățile, era o piatră prețioasă, sau cel puțin semiprețioasă. Dacă aș mai găsi o piatră asemănătoare n-ar mai încăpea nicio îndoială că proveneau chiar din bolid. Încă una! M-am surprins agitându-mă ca toți cercetătorii care au dat de capătul firului, trebuie doar să-l tragă și ghemul se desfășoară de la sine.
Am pus în rucsac și schija și bucata de lemn continuându-mi drumul cu hotărâre mai departe, spre sud-vest.
În locul trunchiurilor arse întâlneam acum numai copaci doborâți de suflu, pe care îi zărisem cu o zi mai înainte din elicopter. Însemna că mă îndepărtasem de pâlnie destul de mult.
Am mers mai departe anevoie ajungând în cele din urmă la poalele unei coline teșite unde copacii se îngrămădiseră unul peste celălalt ca niște chibrituri.
Pe povârniș, sub copaci, am zărit o groapă. O vizuină? Dar de ce se afla atât de sus? M-am îndreptat aproape în fugă spre ea. Am trecut peste vălmășagul de copaci doborâți și deodată mi s-a tăiat răsuflarea de bucurie. Ceea ce vedeam nu era o simplă groapă — în jurul ei Pământul era ars, topit, de parcă cineva vârâse în povârniș un calup gros, încins. Nu mai încăpea nicio îndoială: în locul acela se înfipsese o schijă mare din bolid, care se găsea acolo, în Pământ.
M-am agățat de ramuri, croindu-mi drum spre groapă. Ajungând la ea m-am vârât înăuntru, târându-mă.