În timp ce-mi spunea aceste lucruri, Kinolu mă examina cu atenție făcând felurite măsurători cu niște aparate ce se găseau pe măsuța de lângă pat.
— Dacă vreți puteți să vă sculați și să umblați puțin.
Ne-am apropiat împreună de o fereastră mare, aproape cât tot peretele. În fața clădirii sanatoriului era amenajat un parc. În dreapta noastră se zărea un lac mare, rotund.
— Acolo e pâlnia produsă de bolidul de la Verhoiansk, spuse Kinolu. Lacul e foarte adânc.
— Parcă ieri umblam în jurul acestei pâlnii, am rostit eu îngândurat.
Dincolo de parc începea desișul taigalei. Din vălmășagul de copaci doborâți prin care fusesem nevoit să-mi croiesc drum în căutarea pietrelor, nu mai rămăsese însă nici urmă. Timpul reușise să lecuiască rana lăsată pe suprafața planetei de uriașul incendiu.
O sută cincizeci de ani este o perioadă de timp destul de îndelungată chiar și pentru istorie.
În vremea asta eu dormisem, dar viața-și urmase cursul. Soarele răsărise mereu, în fiecare dimineață, oamenii se treziseră după somnul lor scurt, începându-și ziua obișnuită de lucru. Ei munciseră și fața Pământului se schimbase, viața lor se schimbase, ei înșiși se schimbaseră.
— Spuneți-mi, l-am întrebat pe Kinolu, care este acum orânduirea socială în Uniunea Sovietică?
— Comunismul, răspunse el. Și nu numai în Uniunea Sovietică, ci pe întreg globul pământesc.
CAPITOLUL II. ÎN SANATORIUL DIN VERHOIANSK
Nu-mi venea deloc să cred că ajunsesem în viitorul îndepărtat, necunoscut, într-un chip atât de straniu. Era prea fantastic. Multă vreme nu m-a părăsit senzația că dorm și visez sau că mă aflu sub acțiunea unei hipnoze, care plăsmuia în mintea mea acele imagini, ce-mi apăreau zilnic în fața ochilor.
Vremea trecea însă și încet-încet am început să mă obișnuiesc cu gândul că tot ce se petrecea cu mine nu era vis ci realitate.
Nu pot să spun că lucrul acesta m-a bucurat de la început. În jurul meu se desfășura o viață de neînțeles, eram înconjurat de oameni necunoscuți, deși foarte atenți, totuși străini. N-aveam nici rude, nici prieteni… Nu știam ce se întâmplase cu familia mea. Pentru mine această pierdere era neașteptată și prematură. Totuși trebuia să mă împac și cu gândul acesta.
Peste câteva zile mă întremasem într-atât, încât puteam să fac mici plimbări prin parc. Medicii îmi ceruseră cuvântul de onoare că fără știrea lor nu aveam să ies din sanatoriu. Desigur, însă, că nu reușiseră să mă izoleze complet de lumea exterioară. Vestea privitoare la somnul meu de domeniul fanteziei stârnise o senzație extraordinară, îndemnați de cititori, o întreagă armată de ziariști, îl asaltaseră pe Kinolu, cerându-i să-i lase la mine și până la urmă el fusese nevoit să cedeze.
Întâlnirea mea cu ziariștii a avut loc în parcul umbros al sanatoriului sub un brad uriaș, care, după toate probabilitățile, era de o vârstă cu mine. Răspundeam la întrebările lor, stânjenit de obiectivele aparatelor fotografice și de filmat.
Toți mi se adresau în limba rusă. Eu găseam cu totul firesc că ziariștii care doriseră să se întâlnească cu mine vorbeau graiul meu matern, cu atât mai mult cu cât încă pe vremea accidentului meu limba rusă era una din limbile internaționale. Deodată, în toiul convorbirii noastre însuflețite am auzit niște cuvinte neînțelese. Am întors capul. Mi se adresa, gesticulând larg, un mulatru înalt și slab. El repetă întrebarea. Am privit în jur, căutând un translator. Se găsi o soluție neașteptată și nespus de simplă. Unul dintre ziariști scoase din buzunar și-mi puse în mână un obiect asemănător cu o tabacheră.
— Ce-i asta?
— Translatorul cibernetic.
— Cutiuța asta minusculă? am întrebat cu neîncredere.
— Ei, nu-i chiar atât de minusculă, răspunse corespondentul.
Uitându-mă curios la cutiuța salvatoare, am rostit nesigur, șovăitor:
— Ce ați întrebat? Nu v-am înțeles.
Probabil că tot așa își adresase și Aladin prima rugăminte lămpii fermecate.
Mulatrul dădu din cap în semn că m-a înțeles și începu să spună ceva repede, gesticulând cu aprindere. Din cutiuță, cuvintele lui ajungeau la mine în cea mai curată limbă rusă:
— Vă rog să mă iertați, n-am știut că nu aveți la dumneavoastră translatorul cibernetic. V-am întrebat ce v-a impresionat îndeosebi în societatea noastră, în ce direcție e mai izbitoare, după părerea dumneavoastră, deosebirea dintre secolul douăzeci și douăzeci și doi?
— Mi-e greu să răspund la întrebarea dumneavoastră. M-a asaltat un vălmășag de impresii noi, și încă nu mă pot orienta, nu pot preciza ceea ce este mai de seamă, ceea ce-i nou în mod esențial și ce e pur și simplu o particularitate oarecare fără vreo semnificație deosebită. Deocamdată totul mă impresionează în mod egal. Cred că nu exagerez dacă spun că în medie la fiecare jumătate de oră descopăr ceva nou. De pildă acuma: stăm de vorbă doar de douăzeci de minute și iată că am ceva nou în mâini. Am arătat spre translatorul cibernetic. Pe vremea noastră existau aparate electronice de tradus dar erau mari cât o cameră și încă cu totul neperfecționate. Uite, acum, ca un copil, abia mă pot stăpâni să nu deschid cutiuța asta, ca să văd ce e înăuntru.
— Deschideți-o.
Am apăsat pe un buton care mi s-a indicat și cutiuța fermecată s-a deschis. Înăuntru era un teanc de foițe foarte subțiri, de celuloid, transparente, cu niște punctulețe aurii, unite între ele prin niște fire de argint abia vizibile, ca păienjenișul.
— Un aparat cibernetic obișnuit cu semiconductori, am auzit.
— Totul e foarte simplu.
— Pentru dumneavoastră poate că e foarte simplu, am obiectat eu. Știți, și mie mi se pare becul electric deosebit de simplu. Omului din evul mediu i-ar apare însă ca o minunăție cu totul inexplicabilă.
În clipa când îmi luam rămas bun de la ziariști s-a strecurat spre mine un japonez scund care în timpul interviului șezuse calm într-un cedru înalt cu aparatul de filmat în mână. Sclipindu-și dinții albi într-un zâmbet, mi-a oferit o fotografie colorată, a cărei execuție ireproșabilă mă uimise în clipa când învârteam nedumerit în mâini translatorul cibernetic, neștiind ce este.
Se pare însă că și mai mult decât ziariștii se interesau de persoana mea cercurile medicale. Timp de o săptămână somitățile științei m-au examinat în fel și chip cu ajutorul unei aparaturi ultramoderne. La sfârșitul săptămânii consultul medical a stabilit că în timpul îndelungatului meu somn aproape nu îmbătrânisem deloc. Datorită slabei radiații a meteoritului vârsta mea „medicală” rămăsese neschimbată — aproximativ șaizeci de ani, în timp ce în realitate trecusem de două sute.
Întotdeauna socotisem că sunt în formă, că pentru vârsta mea arătam destul de bine, dar medicii secolului douăzeci și doi au declarat că greșeam și mi-au prescris un tratament de trei luni.
— Vă recomandăm insistent să urmați un tratament de geriatrie, s-au pronunțat ei. Aveți în mod deosebit nevoie de acest tratament pentru că nimeni nu poate să prevadă ce efect va avea cândva somnul îndelungat asupra sănătății dumneavoastră.