Nu m-am împotrivit și-am rămas trei luni în sanatoriu. În timpul acesta, cunoscându-i mai îndeaproape pe oamenii secolului douăzeci și doi, m-am convins că medicii avuseseră dreptate, căci între timp se schimbase și felul de viață și înfățișarea oamenilor.
Pe terenul de tenis umbrit de copaci admiram adesea jocul unui român, un anume Ionescu. Privindu-i făptura vânjoasă, statura înaltă, sprinteneala demnă de invidiat cu care mânuia racheta în acel joc vioi, presupuneam că are vreo treizeci și cinci de ani. Cât de mare mi-a fost mirarea când am aflat că avea aproape șaptezeci. Și nici urmă de încărunțire, de senilizare, de îngrășare, nici pomeneală de respirație grea.
Respectând strictul regim zilnic recomandat de Kinolu, executând toate prescripțiile care aveau drept scop întinerirea organismului meu, m-am simțit curând mult mai bine. Desigur nu devenisem un tânăr, totuși întinerisem în mod simțitor. Zbârciturile de pe fața mea se neteziseră, obrajii mi se îmbujoraseră, cărunțeala dispăruse.
În timpul tratamentului din sanatoriu, nu-mi pierdusem vremea zadarnic, făcând cunoștință treptat cu viața înconjurătoare. Curând mi s-a permis să citesc câte puțin, să ascult radio, să vizionez emisiunile de televiziune. De altfel viața însăși pătrundea la mine din toate direcțiile.
Venisem în Siberia cu o sută cincizeci de ani mai înainte. Noi îi ziceam pe atunci țara viitorului. Și iată că acum vedeam noua Siberie, de nerecunoscut.
Când mă trezisem era sfârșitul lui octombrie. În Siberia, anotimpul acesta fusese socotit cândva începutul iernii. De aceea acum mă miram că vremea se menținea relativ caldă, doar dimineața solul îngheța ușor. Sanatoriul era înconjurat de o grădină bogată, mai degrabă un parc. În el vedeam soiuri de arbori care nu păreau de fel „siberieni”.
Era limpede — clima Siberiei se schimbase. În ce fel? Acesta a fost primul lucru de care m-am interesat. Am aflat că strănepoții noștri traduseseră în viață un proiect interesant, plănuit de mult: strâmtoarea Bering care nu e prea adâncă, fusese zăgăzuită de un baraj uriaș, lung de peste optzeci și cinci de kilometri. Pompe puternice, instalate la acest baraj, treceau din Oceanul înghețat de Nord în Oceanul Pacific mase de apă rece și în locul acestora în bazinul arctic, rece, năvăleau apele calde ale Golfstromului determinând încet-încet topirea ghețurilor polare.
După nouă ani de la construirea acestui admirabil baraj, în Arctica fusese degajată de ghețuri o suprafață egală cu nouă milioane de kilometri pătrați. Oceanul Înghețat de Nord devenise acum doar de nord încetând să mai fie înghețat. Efectul era extraordinar. În cele mai reci regiuni ale Siberiei temperatura medie din ianuarie era mai ridicată cu peste treizeci de grade.
În urma topirii ghețurilor nivelul Oceanului Pacific crescuse simțitor, amenințând să inunde multe orașe și sate de pe litoral. Pentru acest surplus de ape fuseseră însă pregătite din timp două întinse mări artificiale; una în pustiul Sahara, alta în Australia, pe locul Marelui deșert de nisip.
Oamenii transformau planeta după cum socoteau că e necesar…
Totul ar fi fost foarte bine, dar un gând nu-mi dădea pace. Ce să fac în cele trei luni de tratament în sanatoriu? Nu aveam poftă să devin „pensionar”, cum se spunea pe vremea noastră. Simțeam în mine destulă forță ca să activez să fiu de folos oamenilor. Doream să muncesc. În jurul meu viața clocotea și eu nu voiam să rămân deoparte. Să muncesc, dar în ce direcție? în ce ramură de activitate?
Cândva eram socotit un mare specialist în domeniul fizicii atomice. O sută cincizeci de ani sunt însă pentru știință o perioadă de timp considerabilă. Știința progresează vertiginos, e suficient să rămâi în urmă câțiva ani ca să pierzi contactul cu ea. În ce direcție aș fi putut să fiu de folos în noua societate? Să-mi schimb profesia? Să devin istoric, să vorbesc în școală copiilor despre zilele de mult apuse ale socialismului? Nu, asta nu mă atrăgea. Și iată că, după unele ezitări, am hotărât să-mi încerc puterile, să studiez cursul modern universitar de fizică nucleară. Fie ce-o fi! La urma urmei toate acestea nu sunt pentru zei, iar pe mine nu mă zorește nimeni. Am să mă descurc eu într-un fel.
M-a îndemnat la aceasta, fără voia lui, însuși Kinolu.
Odată, spre seară, a trecut pe la mine. După expresia semnificativă a feții lui am înțeles că adusese noutăți plăcute.
— Ce veste, poveste? l-am întrebat eu, zâmbind involuntar.
— S-a făcut! mi-a răspuns el misterios.
— Ce anume!
— V-am găsit rudele.
— Rudele mele? Ce fel? De unde să mai am eu rude?
— Descendenții dumneavoastră direcți — strănepoții.
— Într-adevăr? Strănepoții mei? Nici nu-mi trecuse prin minte că mai pot fi găsiți. Sunteți sigur că n-ați greșit?
— Foarte sigur. Pot chiar să vă prezint documentele respective. În afară de asta mai există o dovadă indirectă a legăturilor dumneavoastră de rudenie. V-ați ocupat cândva și cu filatelia, nu e așa?
— M-am ocupat. Și ce-i cu asta?
— Ați avut un album, pe a cărui copertă interioară ați scris: „Las acest album urmașilor mei. Vara anului 1931. A. Hromov”.
— Și acest album se găsește la ei?
— Da, e la străstrănepoata dumneavoastră Elena Nikolaevna Hromova.
Nu știam cum să-i mai mulțumesc.
— Și unde se află această străstrănepoată a mea?
— În Australia.
— În Australia? De ce în Australia? Cum a ajuns acolo?
Kinolu zâmbi.
— Asta n-o mai pot spune. Știu numai că locuiește în noul oraș Toritown, ridicat de curând în vecinătatea unor zăcăminte de toriu și lucrează la un institut de fizică atomică. Elena Nikolaevna este un mare savant fizician, o colegă a dumneavoastră.
„Străstrănepoata mea la un institut de fizică atomică! Asta-i bună l“ m-am gândit eu emoționat.
— Aș putea să iau legătura cu ea?
— Desigur. Am vorbit deja cu Elena Nikolaevna prin radiotelefon. Iată-i numărul, puteți vorbi cu ea chiar acum.
Deodată mi-am adus aminte de ceva.
— Dar, cel puțin, străstrănepoata mea vorbește rusește?
— Bineînțeles, m-a asigurat Kinolu, râzând.
— Nu râdeți. Știți bine că prin translator nu poți vorbi ca de la om la om. Și cum vorbește cu localnicii? Cu ajutorul translatorului cibernetic?
— Nu, cred că știe și englezește. În zilele noastre rar întâlnești un om care să nu știe cel puțin două limbi.
Am plecat împreună din salon intrând într-o încăpere în care atârna pe perete un ecran mare, plat. Kinolu a mânuit niște butoane de pe cadran trecând aparatul pe canalul necesar. Suprafața mată a ecranului s-a luminat în albastru. În colțul din stânga al ecranului se aprindea și se stingea o luminiță roșie — semnalul de apel al abonatului.
Deodată fondul albastru, egal, a dispărut și în fața mea pe ecran, a apărut o femeie de vârstă mijlocie. I-am cercetat cu nespusă curiozitate fața oarecum uscățivă, cu un oval regulat, prelung și cu ochi inteligenți de un cenușiu deschis, întredeschiși ironic. Deodată am simțit o dorință vie să găsesc la ea trăsături cunoscute care să confirme legăturile noastre de rudenie, chiar dacă erau foarte îndepărtate. Dorința mea era desigur foarte naivă, totuși am găsit între ea și soția mea o asemănare abia perceptibilă în forma îngustă a ochilor, așezați departe unul de altul, în părul castaniu, bogat. La drept vorbind, n-aș putea susține că această asemănare exista într-adevăr și nu era rodul fanteziei unui om care nu putuse încă să se împace cu pierderea familiei sale.