Vera nu se aşeză. În timp ce Luz se întoarse cu faţa spre ea, Vera o privi pe fată cu admiraţie.
— Draga mea, eşti amabilă şi bine crescută. Dar eu sunt cu adevărat arestată — din ordinul tatălui tău.
— Aceasta este casa mea, răspunse Luz. Vocea ei era la fel de aspră ca şi cea a lui Falco. Este o casă primitoare pentru musafiri.
Vera scoase un uşor suspin de acceptare şi se aşeză. Părul ei sur fusese ciufulit de vântul de afară. Şi-l netezi pe spate, apoi îşi încrucişă în poală mâinile subţiri şi bronzate.
— De ce te-a arestat? întrebarea fusese reprimată şi ieşi cu forţă. Ce ai făcut?
— Ei bine, am venit şi am încercat să discutăm cu Consiliul despre planurile noastre de a întemeia o nouă aşezare.
— Ştiaţi că vă vor aresta?
— Am discutat-o ca pe o posibilitate.
— Dar despre ce este vorba?
— Despre o nouă aşezare, despre libertate. Draga mea, nu cred că trebuie să vorbesc despre asta cu tine. Am promis că voi fi un prizonier, iar prizonierii, se presupune, nu-şi propovăduiesc delictul.
— De ce nu? întrebă Luz cu dispreţ. Este ceva molipsitor, ca gripa?
Vera râse.
— Da! Sunt sigură că ne-am întâlnit, dar nu ştiu unde.
Servitoarea agitată apăru cu o tavă, o puse pe masă şi o luă la fugă, gâfâind. Luz turnă băutura neagră şi fierbinte — numită cafea, şi făcută din rădăcina prăjită a unei plante băştinaşe — în cupe fine de faianţă roşie.
— Acum un an am fost la festivalul din Shanty, spuse ea. Asprimea autoritară îi dispăruse din voce. Vorbea timid. Ca să văd dansul. Şi, a fost o vreme când vorbeai la şcoală.
— Desigur! Tu şi Lev şi tot acel grup aţi fost împreună la şcoală! Atunci l-ai cunoscut pe Timmo! Ştii că a murit în călătoria spre nord?
— Nu. Nu ştiam. În pustietate, spuse fata, şi o scurtă tăcere urmă cuvintelor.
— Era Lev… este Lev în închisoare, acum?
— Nu a venit cu noi. Ştii, într-un război, nu-ţi concentrezi toţi soldaţii în acelaşi loc, deodată.
Redobândindu-şi buna dispoziţie, Vera îşi sorbi cafeaua şi se înfioră uşor de gustul ei.
— Un război?
— Ei bine, un război fără luptă, desigur. Poate o rebeliune, cum spune tatăl tău. Poate, sper, doar o ceartă. Luz privea încă în gol. Ştii ce este un război?
— Oh, da. Sute de oameni ucigându-se unul pe celălalt. La şcoală, istoria Pământului era plină de ele. Dar credeam… poporul tău s-ar lupta?
— Nu, aprobă Vera. Noi nu ne luptăm. Nu cu cuţite şi arme. Dar după ce am stabilit că ceva trebuie să fie făcut, sau să nu fie, devenim foarte încăpăţânaţi. Şi când aceasta se întâlneşte cu o altă încăpăţânare, ar putea duce la un fel de război, o ciocnire de idei, singurul tip de război unde nimeni nu învinge. Înţelegi?
În mod evident, Luz nu înţelegea.
— Ei bine, spuse Vera calmă, vei înţelege.
CAPITOLUL 4
Copacul inelar din Victoria ducea o viaţă dublă. Apăruse ca un puiet singuratic ce creştea viguros cu frunze roşii, zimţate. Când ajunsese la maturitate, înflorise somptuos într-o corolă bogată, de culoarea mierii. Wotsiţi şi alte micuţe creaturi zburătoare, atrase de gustul dulce al petalelor, îi mâncau florile şi astfel fecundau pistilul amărui cu polenul adunat pe pielea lor, pe solzi, pe aripi sau pe elitre. Partea fertilizată a florii se transforma într-o sămânţă cu coaja tare. Probabil, existau sute de asemenea seminţe în copac, dar se uscau şi cădeau, una după alta, rămânând în cele din urmă o singură sămânţă pe o ramură centrală înaltă. Această sămânţă, tare şi urât mirositoare, crescu şi tot crescu. În timp, copacul slăbi şi se usca până ce crengile desfrunzite căzură veştede sub sfera mare, grea şi neagră a sămânţei. Apoi, într-o după-amiază când soarele de toamnă strălucea printre spărturile din norii de ploaie, sămânţa îşi încheie extraordinara aventură: coaptă de timp şi încălzită de soare, explodă. Bubui cu un zgomot ce putu fi auzit cale de mulţi kilometri. Un nor de praf şi particule se ridică şi pluti uşor peste dealuri. În aparenţă, se terminase cu copacul inelar.
Dar, într-un cerc de jur împrejurul trunchiului central, alte sute de seminţe căzute, explodând din coajă, se îngropaseră cu forţă, adânc în pământul jilav. Un an mai târziu, mlădiţele erau tocmai bune să concureze pentru rădăcina principală; cele mai plăpânde muriră. Zece ani mai târziu, şi la un secol sau două după asta, între douăzeci şi şaizeci de copaci cu frunze arămii se înălţau într-un inel perfect în jurul trunchiului central, înalt şi semeţ. Ramuri şi rădăcină, creşteau separat, totuşi atingându-se; patruzeci de copaci inelari, într-un singur inel lemnos. Odată la fiecare opt sau zece ani, aceştia înfloreau şi rodeau într-un fruct comestibil, ale cărui seminţe erau excretate de wotsiţi, lilieci cu marsupiu, fluturi, iepuri căţărători şi de alţi iubitori de fructe. Căzând în locul potrivit, o sămânţă germina şi dădea naştere unui singur copac şi acesta unei singure seminţe. Ciclul se repeta de la copacul inelar la inelul lemnos fără încetare.
Acolo unde solul era prielnic, inelele creşteau îngemănate, dar altfel, nici o plantă mai mare nu se dezvolta în cercul central al fiecărui inel, în afară de iarbă, muşchi şi ferigi. Inelele foarte bătrâne extrăgeau atât de mult din solul lor central încât acesta se adâncea şi forma, o groapă care se umplea cu apa provenită din infiltraţii şi de la ploi, iar cercul, format de vârfurile străvechilor copaci roşu închis se oglindea în apa nemişcată a bălţii centrale. Interiorul unui inel lemnos era întoteauna un loc liniştit. Bălţile din interiorul inelelor antice erau cele mai liniştite, cele mai stranii.
Casa de Rugăciuni din Shantih se afla în afara oraşului într-o vâlcea în care exista un astfel de ineclass="underline" patruzeci şi şase de copaci îşi înălţau trunchiurile columnare şi coroanele de bronz în jurul unui ochi tăcut de apă, bătuţi de ploaie sau întunecaţi de nori sau luminaţi de razele soarelui ce scânteiau prin frunzişul roşu, sub un cer senin fără pată. Rădăcinile copacilor creşteau noduroase la marginea apei, făurind un fel de scaune pentru privitorul solitar. În Inelul Casei de Rugăciuni trăia o singură pereche de bâtlani. Bâtlanul victorian nu era un bâtlan; nu era nici măcar o pasăre. Pentru a descrie noua lor lume, exilaţii nu avuseseră la îndemână decât cuvinte din vechea lor lume. Creaturile care trăiau lângă bălţi, o pereche la fiecare baltă, aveau picioarele ca nişte catalige, culoare gri spălăcit şi mâncau peşte. Prima generaţie de colonişti nu ştiuse că, în realitate, aceştia nu erau bâtlani, că nu erau nici păsări, nici reptile, nici mamifere. Următoarele generaţii nu puteau spune ce nu erau aceştia, dar, într-un fel, ştiau ce erau ei. Erau bâtlani.
Arătau de parcă trăiau tot atât de mult ca şi copacii. Nimeni nu văzuse vreodată un pui de bâtlan sau un ou. Uneori ei dansau, dar dacă o împerechere urma dansului, aceasta avea loc nevăzută, în discreţia pustietăţii nopţii. Tăcuţi, slabi, eleganţi, bâtlanii îşi făceau cuiburile în desimea frunzelor roşii, printre rădăcini, pescuiau creaturi de la suprafaţa apei şi priveau ţintă, cu ochi mari şi rotunzi, la fel de incolori ca şi apa, la fiinţele umane de cealaltă parte a bălţii. Nu păreau a se teme de om, dar niciodată nu permiseseră un contact mai apropiat.
Locuitorii de pe Victoria nu întâlniseră niciodată vreun animal de câmpie de dimensiuni apreciabile. Cel mai mare ierbivor era iepurele de câmp, un animal gras şi lent, acoperit în întregime cu o piele rezistentă la apă. Cel mai mare prădător era larva, cu ochii roşii şi dinţi de rechin, lungă de o jumătate de metru. În captivitate, larvele muşcau şi urlau înnebunite până ce mureau. Iepurii refuzau să mănânce, se culcau tăcuţi la pământ şi mureau. În mare, existau creaturi gigantice. "Balenele" veneau în golful Songe şi în fiecare vară erau vânate pentru hrană. În largul mării fuseseră văzute animale mai mari decât balenele, enorme, ca nişte insule în derivă. Balenele nu erau balene, dar ce erau sau nu aceşti monştri, nimeni nu ştia. Nu se apropiaseră niciodată de bărcile de pescuit. Şi nici animalele de câmpie sau de pădure nu veniseră vreodată prea aproape. Nu fugeau. Pur şi simplu, păstrau distanţă. Priveau câteva clipe, cu ochi mari, apoi se îndepărtau, ignorând străinul.