— Aldito are temperament, este aşa de sălbatic, ca un băieţel isteric.
Luz făcu o grimasă şi scuipă. Scuipă pe dalele podelei camerei ei şi lăsă scuipatul acolo. Privi la micul strop alburiu şi îşi dori să-l poată îneca pe Herman Marquez în el, şi apoi pe Herman Macmilian. Se simţea murdară. Camera ei era întunecată, murdară; o celulă de închisoare. Ţâşni afară din propriile ei gânduri şi din cameră. Se repezi în hol, şi ridicându-şi fustele, urcă pe scăriţă la locul acela de sub acoperiş. Se aşeză pe podeaua plină de praf — acoperişul pe care răpăia ploaia era prea scund pentru a putea sta în picioare — şi-şi lăsă gândurile să hoinărească libere.
Ele izbucniră afară, departe de casă şi de timpul prezent, înapoi, într-un timp mai vast.
Pe terenul şcolii, într-o după-amiază de primăvară, doi băieţi se jucau de-a prinsul mingii. Erau din Shanty Town, Lev şi prietenul lui, Timmo. Ea stătea în portic privindu-i, încântată de ceea ce vede: relaxarea şi contractarea spatelui şi a braţului, scurta răsucire a corpului, saltul mingii în lumină, ca şi cum cei doi ar fi cântat o muzică mută, muzica mişcării. Lumina venea, sub norii de furtună, dinspre vest, pe deasupra lui Songe Bay, puternică şi strălucitoare. Pământul părea mai strălucitor decât cerul. Valurile de pământ nedesţelenit de dincolo de câmp erau aurii, mărăcinişul care creştea acolo ardea. Pământul ardea. Lev stătea nemişcat, aşteptând, cu capul dat pe spate, cu picioarele bine înţepenite în pământ, să prindă mingea care zburase sus de tot. Ea stătea şi privea, topită de atâta frumuseţe.
Un grup de băieţi din Cetate veniră spre şcoală să joace fotbal. Ţipară la Lev să lase mingea, chiar în momentul în care acesta se pregătea să pareze aruncarea făcută de Timmo, cu braţul încordat pentru o lovitură puternică. Prinse mingea şi zâmbi, apoi o aruncă spre ceilalţi.
Cum cei doi se îndreptară spre portic, ea alergă pe scări în jos.
— Lev!
Cu focul care ardea din vest în spatele lui, el rămase nemişcat, negru, între ea şi soare.
— De ce le-ai dat mingea aşa, pur şi simplu?
Nu putea să-i vadă faţa cum stătea cu lumina în spate. Timmo, un băiat înalt şi frumos, stătea puţin mai încolo şi nu o privea în ochi.
— De ce i-ai lăsat să vă alunge?
Lev răspunse într-un târziu.
— Nu i-am lăsat, spuse el. Şi, cum se apropiase între timp, putu să vadă că o privea drept în faţă.
— Au spus "Dă-o aici!" Şi tu le-ai dat-o.
— Vroiau să facă o partidă; noi doar tândăleam pe aici. Rândul nostru a trecut.
— Dar ei nu ţi-au cerut-o, ţi-au ordonat. Nu ai pic de mândrie?
Ochii lui Lev erau negri, faţa întunecată şi grosolană, neconturată încă; zâmbea, cu un mic zâmbet surprins.
— Mândrie? Desigur. Dar asta am şi făcut, am lovit în ea în timp ce era rândul lor s-o facă.
— De ce eşti întotdeauna atât de plin de răspunsuri?
— Pentru că viaţa este atât de plină de întrebări.
Râdea, dar continua s-o privească aşa, de parcă ea însăşi ar fi fost o întrebare neaşteptată şi fără răspuns. Şi avea dreptate, pentru că nici ea nu avea idee de ce îl provocase în felul acesta.
Timmo stătea nemişcat, cu un aer stânjenit. Câţiva dintre băieţii de pe terenul de joc începuseră să-i privească: doi băieţi din Shantih vorbind unei seniorita.
Fără să-şi spună un cuvânt, cei trei plecară de lângă şcoală, coborând strada, depărtându-se, acolo unde nu puteau fi zăriţi de pe terenul de joc.
— Dacă vreunul dintre ei ar fi vorbit oricăruia aşa cum ţi-a vorbit ţie, cum a ţipat la tine, spuse Luz, s-ar fi încins o luptă. De ce nu te lupţi?
— Pentru un joc de fotbal?
— Pentru orice.
— Mă lupt.
— Când? Cum? Tocmai ai şters-o.
— Noi venim în Oraş, la şcoală, în fiecare zi, spuse Lev. Acum, când mergeau unul lângă altul, n-o mai privea în ochi, iar faţa lui arăta ca de obicei, o faţă de băiat obişnuit, îndărătnic, posac. Înainte de toate, nu înţelegea ceea ce el voia să-i spună, iar atunci când totuşi înţelegea, nu ştia ce să-i răspundă.
Ieşiră de sub umbra unei case, în lumina aurie. Soarele atârna, glob incandescent, între marea întunecată şi norii întunecaţi, iar acoperişurile Oraşului ardeau de un foc nepământesc. Cei trei tineri se opriră privind colosala îngemănare de strălucire şi întuneric din vest. Vântul mării mirosind a sare şi a depărtare şi a fum de lemn ars le înfiora feţele cu suflarea rece.
— Nu înţelegi, spuse Lev, poţi să-l vezi — poţi să vezi ce ar trebui să fie, ceea ce este.
Şi ea văzu, cu ochii ei, văzu gloria, Oraşul, ceea ce ar fi trebuit să fie, şi ceea ce era.
Momentul trecu. Vântul gloriei încă mai sufla fierbinte deasupra, între mare şi furtună. Oraşul încă se mai înălţa aurit şi de neatins pe coasta eternă; dar, în jos pe stradă, în urma lor veneau oameni, vorbind, râzând, strigându-se. Erau fete din Shanty, care rămăseseră în şcoală să le ajute pe învăţătoare să facă curăţenie în sălile de clasă. Se alăturară lui Timmo şi Lev, salutând-o pe Luz cu politeţe, dar, ca şi Timmo, cu prudenţă. Drumul ei spre casă o cotea la stânga, jos, în Cetate; al lor spre dreapta, în sus, spre faleza înaltă, pe drumul Oraşului.
Aşa că o luă în jos, pe strada abruptă, privind în urmă la ei cum urcau. Fetele purtau haine în culori strălucitoare, colorate. Fetele din Cetate le dispreţuiau pe fetele din Shanty pentru că purtau pantaloni; dar ar fi dat propriile lor fuste pentru hainele din Shanty Town, dacă ar fi putut pune mâna pe ele pentru că aveau culori mai fine şi mai bune decât ar fi putut oricine din Oraş să facă. Pantalonii băieţilor şi jachetele cu mâneci lungi şi cu guler înalt erau de culoarea fibrelor naturale. Prin contrast, claia de păr a lui Lev, părea foarte neagră. Mergea în spatele celorlalţi, cu Southwind, o fată frumoasă, cu voce caldă. Luz îşi dădea seama după felul în care se uita la ea că o asculta cu plăcere, zâmbindu-i.
— La dracu'! spuse Luz şi porni pe stradă, cu fusta lungă biciuindu-i gleznele. Fusese prea bine crescută pentru a cunoaşte cuvinte urâte. Ea ştia "La naiba!" pentru că tatăl ei îl spunea, chiar şi în faţa femeilor când era supărat. Nu spusese niciodată "La naiba"- era proprietatea tatălui ei. Dar Eva îi spusese, cu ani în urmă, că "La dracu" este un cuvânt foarte urât aşa că, atunci când era singură, îl folosea.
Şi deodată, materializându-se precum un wotsit, din senin şi tot ca un wotsit de gheboasă, cu ochi răi şi incerţi, iat-o pe duena ei, Verişoara Lores, pe care o ştia plecată şi ajunsă acasă de o jumătate de oră.
— Luz Marina! Luz Marina! Unde ai fost? Am aşteptat şi am aşteptat — Am alergat tot drumul spre Casa Falco şi înapoi spre şcoală — unde ai fost? De ce umbli de una singură? Mergi mai încet, Luz Marina, mor, mor.
Dar Luz nu voia să încetinească de dragul amărâtei de femei cârâitoare. Izbucni în plâns, lacrimi de ciudă care izbucniseră fără să vrea: lacrimi de furie pentru că nu putea niciodată să meargă singură, niciodată, nimic prin ea însăşi, nimic. Din cauză că bărbaţii mergeau peste tot Ei aveau deschise toate drumurile. Şi femeile în vârstă erau toate de partea lor. Astfel, o fată nu putea umbla pe străzile Oraşului de una singură, pentru ca nu cumva vreun muncitor beat să o insulte. Ce dacă el era băgat la închisoare sau i se tăiau urechile? Râul era consumat Reputaţia fetei era ruinată. Bărbaţii se gândeau numai la reputaţia ei. Bărbaţii gândesc totul, decid totul, merg peste tot, fac totul, fac legile, desfac legile, pedepsesc pe cei care nesocotesc legile şi nu este nici un ungher pentru o femeie, nici un fel de Oraş pentru femei. Nicăieri, nicăieri, doar în propriile lor odăi, singure.