— Mulţumesc, doamnă Adelson, spuse Falco. Veţi fi informaţi despre decizia Consiliului privind această propunere. Domnule Brown, care este următorul punct de pe ordinea de zi?
Cu o mână, funcţionarul cel creţ făcu gesturi frenetice spre locuitorii din Oraş, în timp ce cu alta încerca să-şi găsească locul printre hârtiile de pe pupitrul său. Cele două santinele înaintară şi îi flancară pe cei cinci orăşeni.
— Veniţi!, le ordonă una dintre ele.
— Scuzaţi-mă, le spuse Vera, blând. Consilier Falco, mă tem că din nou este o neînţelegere. Noi am luat hotărârea de a întreprinde expediţia. Acum, dorim ca împreună cu dumneavoastră să o definitivăm. Nici noi, nici dumneavoastră nu putem decide separat într-o problemă care ne priveşte pe toţi,
— Aţi înţeles greşit, spuse Falco, privind pe deasupra capului Verei. Voi aţi făcut o propunere. Decizia este de competenţa Guvernului planetei Victoria.
Vera zâmbi.
— Ştiu că nu sunteţi obişnuit ca femeile să ia cuvântul la întrunirile dumneavoastră, poate ar fi mai bine dacă Ian Serov ar vorbi pentru noi. Ea păşi înapoi şi un bărbat masiv, cu tenul palid, îi luă locul.
— Vedeţi, spuse el, de parcă ar fi continuat propoziţia Verei, în primul rând trebuie să stabilim ceea ce dorim şi cum să o facem, şi apoi, când vom fi de acord cu asta, o vom face.
— Subiectul este închis, interveni plat Consilierul Helder, aşezat pe estradă în stânga lui Falco. Dacă veţi continua să împiedicaţi lucrările Plenului, veţi fi îndepărtaţi cu forţa.
— Nu obstrucţionăm lucrările, ci încercăm să stabilim ce-i de făcut, zise Jan. Nu ştia ce să facă cu mâinile-i mari, care-i atârnau incomode de o parte şi de alta a trupului, pe jumătate încordate, căutând coada unei săpăligi rătăcite. Trebuie să terminăm de discutat această afacere. Falco spuse foarte încet:
— Gărzi.
În timp ce santinelele se precipitară din nou în faţă, Jan se uită perplex la Vera, iar Hari vorbi:
— Oh, asta-i acum, fiţi calm, Consiliere, tot ce dorim este doar o fărâmă de sensibilitate în discuţie, puteţi vedea asta.
— Excelenţa Voastră! Daţi-i afară pa aceşti oameni! strigă un bărbat din sală, iar alţii se porniră să vocifereze, de parcă doreau ca această manifestare să fie auzită de Consilierii de pe estradă. Locuitorii din Oraş stăteau liniştiţi în picioare. Totuşi Jan Serov şi tânărul King se holbau cu ochii larg deschişi la figurile înfuriate şi vociferânde îndreptate către ei. Timp de o clipă, Falco se consultă cu Helder, apoi atenţionă una dintre santinele, care părăsi sala în fugă. Falco îşi ridică mâna cerând linişte.
— Voi, oameni, spuse el aproape politicos, trebuie să înţelegeţi că nu sunteţi membri ai Guvernului. "A decide" asupra unui "plan" contrar hotărârii Guvernului este un act de rebeliune. Pentru ca aceasta să vă fie clar, vouă şi celorlalţi conaţionali ai voştri, veţi fi reţinuţi aici până ce vom fi siguri că ordinea normală a fost reinstaurată.
— Ce înseamnă "reţinuţi"? şopti Hari către Vera.
— Închisoare răspunse ea. Hari aprobă din cap. Fusese născut într-o închisoare, în Canamerica. Nu şi-o reamintea, dar era mândru de asta.
În acel moment, opt soldaţi apărură în grabă şi începură să-i împingă spre uşă pe locuitorii din Shanty.
— În şir indian! Grăbiţi-vă! Nu fugiţi că trag! ordonă ofiţerul lor. Nici unul dintre cei cinci nu schiţă nici cel mai mic semn că ar încerca să fugă, să opună rezistenţă sau să protesteze. King, îmbrâncit de un soldat nerăbdător, spuse:
— Oh, scuzaţi, de parcă el nimerise în calea cuiva care se grăbea.
Soldaţii expediară grupul dincolo de fresce, pe sub coloane, în stradă. Acolo se opriră.
— Încotro? întrebă unul pe ofiţer.
— Spre închisoare.
— Şi ea?
Toţi se uitară la Vera, cochetă şi delicată în mătasea-i albă. Ea privi înapoi către ei cu o curiozitate rezervată.
— Şeful a spus închisoare, zise ofiţerul, încruntându-se.
— Doamne păzeşte, nu putem s-o băgăm acolo, interveni un soldat micuţ, cu ochii pătrunzători şi cu faţa crestată.
— Aşa a spus şeful.
— Dar, uitaţi-vă, este o doamnă.
— Du-o la casa şefului Falco şi lasă-l pe el să hotărască, atunci când va veni acasă, sugeră un altul, geamănul celui cu cicatricea, dar fără vreun semn distinct.
— Vă dau cuvântul meu că voi sta oriunde veţi decide, dar aş prefera mai mult să rămân cu prietenii mei, propuse Vera.
— Te rog taci din gură, doamnă! spuse ofiţerul, semeţindu-şi capul. În regulă. Voi doi, duceţi-o la Casa Falco.
— Şi ceilalţi ar putea să vă dea cuvântul dacă…, începu Vera, dar ofiţerul îi întoarse spatele şi ţipă:
— În regulă! Pornim! în şir indian!
— Pe aici, doamnă, zise Cicatrice.
În timp ce se întorcea, Vera se opri şi-şi ridică mână pentru a-şi saluta cei patru camarazi, acum departe în josul străzii.
— Pace! Pace! îi răspunse Hari entuziasmat. Cicatrice mormăi ceva şi scuipă sănătos într-o parte. Cei doi gardieni erau bărbaţi de care Vera s-ar fi temut dacă i-ar fi întâlnit singură, pe o stradă din Cetate, dar aşa cum mergeau acum, încadrând-o, protecţia pe care i-o acordau era evidentă chiar în mersul lor. Realiză că aceştia se considerau ei înşişi salvatorii ei.
— Închisoarea este foarte neplăcută? întrebă ea.
— Beţivi, bătăuşi, murdărie, răspunse Cicatrice, iar geamănul său adăugă cu gravitate:
— Nu-i un loc pentru o doamnă, seniora.
— Este cumva un loc mai bun pentru un bărbat? se interesă ea, dar nici unul nu-i răspunse.
Casa Falco se afla doar la trei străzi de Capitoliu: o clădire mare, scundă, albă, cu acoperiş de ţiglă roşie. Servitoarea rotofeie care veni la uşă fu tulburată de prezenţa a doi soldaţi şi a unei doamne necunoscute. Făcu o reverenţă, gâfâi şi şopti:
— Oh, Doamne păzeşte! Doamne păzeşte! şi o luă la fugă lăsându-i în pragul uşii. După o pauză lungă, timp în care Vera conversă cu paznicii ei şi află că, într-adevăr, erau fraţi gemeni, Emiliano şi Anibal, şi că îşi iubeau munca lor de gardieni deoarece erau bine plătiţi şi nu trebuia să se ia după gura nimănui. Totuşi, lui Anibal — Cicatrice — nu-i plăcea să stea proţăpit acolo atât de mult, căci picioarele începeau să-l doară iar gleznele să i se umfle. Apoi, într-o învălmăşeală de fuste, apăru în holul principal o tânără cu spatele drept, rumenă în obraji.
— Eu sunt domnişoara Falco, spuse ea, aruncând o privire rapidă către gardieni, dar vorbindu-i Verei. Brusc, figura ei se schimbă. — Doamnă Adelson, nu te-am recunoscut. Îmi pare rău. Te rog, intră!
— E cam complicat, draga mea, înţelegi, nu sunt musafir, sunt prizonier. Aceşti domni au fost foarte drăguţi. S-au gândit că închisoarea nu este un loc potrivit pentru femei, aşa că m-au adus aici. Cred că ar trebui să intre şi ei dacă intru eu, ca să mă păzească.
Sprâncenele Luz Marinei coborâră într-o linie fină dreaptă. O clipă, rămase tăcută.
— Ei pot să aştepte aici, la intrare, zise ea. Staţi jos pe aceste cufere, spuse către Anibal şi Emiliano. Doamna Adelson va fi cu mine.
Gemenii se strecurară băţoşi prin cadrul uşii după Vera.
— Te rog, intră, insistă Luz, dându-se deoparte cu politeţe protocolară. Vera pătrunse în holul Casei Falco, cu scaune şi fotolii de lemn, tapiţate, cu mese încrustate şi podea din piatră, cu ferestre groase, din sticlă şi cămine enorme reci, închisoarea ei.
— Te rog, ia loc, îi spuse gardiana ei, care se îndreptă apoi către o uşă interioară pentru a comanda să se facă un foc blând şi luminos şi să fie adusă cafeaua.