— Nu sunt placaţi, spuse omul cu coşul de răchită, ţinând în mână nişte butoni de cămaşă. Cupru masiv.
Childan dădu din cap fără să răspundă. Omul avea să mai piardă puţin timp acolo, arătându-şi eşantioanele, dar, în cele din urmă, o va lua din loc.
Telefonul sună. Childan răspunse. Clientul solicitând un balansoar vechi, pe care Childan îl avea la reparat. Nu era gata, iar Childan trebui să spună o poveste convingătoare. Privind prin vitrine la traficul de la amiază, liniştit, dădu asigurări. În cele din urmă, clientul, oarecum liniştit, închise.
Fără nici o îndoială, se gândi când puse receptorul în furcă, afacerea cu Coltul 44 îl zdruncinase serios. Nu-şi mai privise stocul cu acelaşi adânc respect. Un duş rece ca acela îi va fi de folos mult timp. La fel ca trezirea din prima copilărie; fapte de viaţă. Arată, rumegă el, legătura cu primii noştri ani de viaţă: nu doar istoria S.U.A., implicită, ci şi a noastră personală. Ca şi cum, se gândi, ar putea apărea întrebări în legătură cu autenticitatea certificatului nostru de naştere. Sau impresia noastră despre Tată.
Poate că de fapt, nu iau F.D.R.[61] ca exemplu. Imagine sintetică, distilată din auzirea discuţiilor asupra subiectului. Mit subtil implantat în ţesutul creierului. Ca, se gândi, mitul Hepplewhite. Mitul Chippendale[62]. Sau mai degrabă cel referitor la stilul Abraham Lincoln, a-ici. Cuţitele alea vechi de argint, furculiţele, lingurile. Nu-l poţi vedea, dar faptele rămân.
Pe cealaltă tejghea, încă mai bâjbâind cu panourile şi cu coşul lui din răchită, comis-voiajorul spuse:
— Putem face obiecte la comandă. De comandă. Dacă vreun client de-al dumneavoastră are idei proprii.
Vocea îi suna gâtuit. Îşi limpezi gâtul, privind la Childan, apoi la bijuteria pe care o ţinea. Nu ştia cum să plece, evident.
Childan zâmbi şi nu spuse nimic.
Nu-i treaba mea. E a lui, să iasă singur de aici. Să elibereze sau nu locul.
Dificil, asemenea disconfort. Dar nu are decât să nu fie comis-voiajor. Toţi suferim pe lumea asta. Ia uite la mine. S-o încasez toată ziua de la japonezi ca domnul Tagomi. Cu cea mai mică inflexiune a vocii, îmi dă peste nas, îmi face viaţa amară.
Apoi, îi veni o idee. Tipul sigur nu o practica. Uită-te la el. Poate pot să obţin ceva în consignaţie. Merită o încercare.
— Hei, zise Childan.
Omul îşi înălţă repede privirile, aţintindu-şi-le asupra lui.
Înaintând către el, cu braţele tot încrucişate, Childan zise:
— Pare a fi o jumătate de oră liniştită. Nu promit nimic, dar poţi lăsa câteva din chestiile astea aici. Dă puţin mai încolo rafturile alea cu cravate.
Îi arătă unde.
Dând din cap, omul începu să elibereze un spaţiu pe tejghea. Îşi deschise iarăşi coşul şi umblă încă o dată cu panourile de catifea.
O să scoată totul, ştiu Childan. O să le aranjeze sârguincios timp de o oră. O să se agite şi o să le tot aranjeze până ce o să le pună pe toate. Sperând. Rugându-se. Urmărindu-mă cu coada ochiului, secundă de secundă. Să vadă dacă încep să-i acord vreun interes. Nici unul.
— Când le termini de scos, zise Childan, dacă nu am să fiu prea ocupat, am să arunc o privire.
Omul lucră febril, ca îmboldit.
Atunci intrară în magazin câţiva clienţi şi Childan îi salută. Îşi îndreptă atenţia asupra lor şi a dorinţelor lor şi uită de comis-voiajorul care muncea la tejgheaua lui. Acesta, văzând situaţia, deveni mai prudent în mişcări; se făcu minuscul. Childan vându un castronaş de bărbierit, aproape vându un covor lucrat de mână, luă banii în avans pentru o cuvertură afgană. Timpul trecea. În cele din urmă, clienţii plecară. Magazinul rămase iarăşi gol, cu excepţia lui şi a comis-voiajorului.
Comis-voiajorul terminase. Întreaga lui colecţie de bijuterii era aranjată pe catifeaua neagră, pe suprafaţa tejghelei.
Mergând lejer către el, Robert Childan îşi aprinse o Land-O-Smiles şi rămase în picioare legănându-se pe călcâie înainte şi înapoi, fredonând monoton. Comis-voiajorul tăcea. Nici unul nu spuse nimic.
În cele din urmă, Childan se duse şi arătă către o insignă.
— Asta-mi place.
Comis-voiajorul zise repede:
— E bună. Nu veţi găsi nici o urmă de perie de sârmă. Finisată perfect. Şi nu se înnegreşte. Am suflat-o pe deasupra cu un lac din plastic. Durează ani de zile. Este cel mai bun lac industrial care se găseşte.
Childan încuviinţă dând uşor din cap.
— Ceea ce-am făcut noi aici, zise comis-voiajorul, este să adaptăm tehnicile industriale, încercate şi probate, la executarea bijuteriilor. După câte ştiu eu, nimeni nu a mai încercat asta până acum. Nimic turnat. Totul metal pe metal. Sudat şi lipit.
Făcu o pauză.
— Dosurile sunt fixate prin lipire.
Childan luă două brăţări. Apoi o insignă. Apoi o altă insignă. Le ţinu o clipă în mână, apoi le puse deoparte.
Pe faţa comis-voiajorului se zbătu un muşchi. Speranţă.
Examinând eticheta cu preţul unui colier, Childan spuse:
— Ăsta-i…
— Cu bucata. Preţul pentru dumneavoastră este cincizeci la sută din asta. Şi dacă vreţi să cumpăraţi, să zicem, în jur de o sută de dolari, vă mai dăm un doi la sută, în plus.
Una câte una, Childan puse deoparte mai multe piese. Cu fiecare în plus, comis-voiajorul devenea tot mai agitat; vorbea tot mai repede, în final repetându-se, spunând chiar lucruri prosteşti, fără rost, totul pe un ton coborât şi foarte repezit. Chiar crede că o să vândă, ştiu Childan. Prin propria lui expresie, el nu arăta nimic; continuă cu jocul alegerii pieselor.
— Asta-i deosebită, turuia înainte comis-voiajorul, când Childan pescui un colier mare, după care se opri. Cred că le-aţi luat pe cele mai bune. Tot ce avem mai bun.
Omul râse.
— Aveţi într-adevăr bun gust.
Ochii îi săgetară. Socotea în minte ceea ce alesese Childan.
Făcea totalul vânzării.
Childan spuse:
— Politica noastră, cu marfa neîncercată, trebuie să fie consignaţia.
Pentru câteva secunde, comis-voiajorul nu înţelese. Încetase să mai vorbească, dar se uita fără să priceapă.
Childan îi zâmbi.
— Consignaţie, repetă în cele din urmă comis-voiajorul.
— Preferi să nu le laşi? zise Childan.
Bâlbâindu-se, omul zise în sfârşit:
— Adică le las şi mi le plătiţi mai târziu, după ce…
— Primeşti două treimi din ce iese. Când se vând. În felul ăsta câştigi mult mai mult. Trebuie să aştepţi, desigur, dar…, ridică el din umeri. Tu decizi. Le-aş face puţin loc în vitrină, poate. Şi dacă merge, atunci poate, mai târziu, peste vreo lună, la cealaltă comandă… În fine, am putea vedea cum facem să cumpăr ceva pe loc.
Comis-voiajorul pierduse de-acum mai bine de o oră expunându-şi marfa, îşi dădu seama Childan. Şi-şi scosese totul. Întregul lui etalaj deranjat şi demontat. O altă oră de muncă pentru a le pune înapoi, gata de a fi arătate în altă parte. Tăcere. Nici unul nu vorbea.
— Piesele pe care le-aţi pus deoparte…, zise comis-voiajorul cu voce scăzută. Pe acelea le vreţi?
— Da. Le poţi lăsa pe toate.
Childan o luă agale către biroul lui din spatele magazinului.
— Am să scriu o chitanţă. Ca să ai o notă cu tot ce mi-ai lăsat.
Când se întoarse cu registrul cu chitanţe, adăugă:
— Înţelegi că atunci când marfa este lăsată pe bază de consignaţie, magazinul nu-şi ia nici o responsabilitate în caz de furt sau deteriorare.