— Aș da orice dacă l-am putea face să ridice puțin capul, — spuse Papocikin, — sau dacă am reuși să-l ademenim în cîmp deschis. Am făcut două fotografii, dar în niciuna din ele nu se văd picioarele și vîrful botului.
— Ce-ar fi să tragem în el! propuse Makșeev.
— Asta în nici un caz! Sau se va speria și va fugi, sau se va năpusti asupra noastră. Cred că o asemenea dihanie n-o dobori ușor nici cu un glonț dum-dum.
— Atunci să-l asmuțim pe Generalul.
După multă trudă izbutiră să asmută împotriva monstrului cîinele, care tremura și mîrîia. Generalu o luă la goană spre namilă lătrînd cît îl țineau fălcile, dar se opri la o distanță respectabilă. Acest atac al cîinelui avu însă un efect surprinzător. Dihania se aruncă în lac, ridicînd trîmbe de apă, și dispăru în vîltoarea tulbure.
Rîseră cu toții de această fugă rușinoasă, iar Generalu, mîndru de izbîndă, alergă spre mal și începu să latre cu furie spre undele tulburi, ce făceau cercuri, cercuri. După un timp, în mijlocul lacului răsăriră cele două coarne și gulerul reptilei care scosese capul ca să respire. Papocikin, care stătea tot timpul cu aparatul pregătit, fu nevoit să se mulțumească cu fotografierea capului, căci reptila, după ce înghiți aer, văzu pe mal pe ciudații săi urmăritori și se dădu din nou la fund.
Lîngă un alt lac, Generalu scoase din hățiș un întreg cîrd de păsări ciudate. Acestea semănau cu niște lebede mari, dar aveau corpul mai lung, gîtul ceva mai scurt, iar ciocul mult alungit, ascuțit și înzestrat cu dinți mărunți ca niște ace. Păsările înotau admirabil, cufundîndu-se din cînd în cînd pentru a prinde pește. Exploratorii reușiră să împuște una dintre ele. După ce o cercetă, Kaștanov fu de părere că este un hesperornis — o pasăre cu dinți, fără aripi, care trăia în Cretacic; la corp ea aducea cu pinguinii din zilele noastre. Aripile acestei păsări erau în formă embrionară; ele dispăreau cu totul în penajul moale, asemănător părului.
BRÎUL DE BĂLȚI ȘI LACURI
După ce timp de trei zile străbătură un ținut de șes uscat, exploratorii ajunseră în părțile de miazăzi ale acestor meleaguri, unde vegetația se schimbă dintr-o dată. Malurile rîului erau acoperite aici de o pădure de conifere, palmieri sagotieri [25].și nenumărate specii de ferigi, înalte cît un stat de om, cele mai multe dintre ele nemaiîntîlnite de exploratori. Plante, semănînd cu papura, alcătuiau hățișuri ce se înălțau din apă de-a lungul malurilor, iar bancurile de nisip erau acoperite de equisetacee, înalte de un metru și jumătate și cu un diametru de peste douăzeci și cinci de milimetri. Din hățișuri se-auzea un zumzet neîntrerupt, iar deasupra apei roiau gîze ciudate. Ele semănau cu libelulele, dar măsurau aproape patruzeci de centimetri în anvergura aripilor; corpul lor, cu un luciu metalic, era lung de vreo douăzeci de centimetri; unele erau de un galben auriu, altele de culoarea oțelului, verzi ca smaraldul, sinilii sau de un roșu aprins. Ele zburau în razele soarelui, roiau, se fugăreau, scoțînd sunete melodioase ca de castagnete!
Uimiți de această încîntătoare priveliște, exploratorii încetară să mai vîslească. Barca plutea încet, dusă de curent, iar ei priveau fermecați. Papocikin luă plasa de prins fluturi, și după multă trudă prinse o libelulă; dar cînd s-o scoată din plasă, insecta îl mușcă de deget; exploratorul se fîstîci și o scăpă.
Zidul des de verdeață de pe maluri nu îngăduia călătorilor să acosteze. Osteniți de atîta drum, ei căutau zadarnic cu privirile o pajiște cît de mică în care să poposească peste noapte.
Începu să li se facă foame, iar hățișurile de pe maluri deveneau tot mai dese.
— Trebuia să ne oprim la marginea cîmpiei! spuse Gromeko.
— Altă dată o să fim mai prevăzători, rîse Makșeev.
Pluteau kilometru după kilometru, dar în zidul de verdeață nu se vedea nici o spărtură. În sfîrșit, după o cotitură, zăriră pe malul stîng o fîșie verde cu vegetație pitică. O limbă lungă și îngustă de nisip înainta în apă, transformîndu-se într-un banc. Aici nu creșteau decît eqiuisetacee. În lipsă de ceva mai bun, hotărîră să se oprească aici și să curețe un locșor pentru popas. Traseră bărcile într-un golfuleț între limba de nisip și mal, scoaseră cuțitele de vînătoare și începură să doboare cu furie plantele. Din păcate această treabă nu era prea ușoară: tulpinile groase, tari din cauza siliciului. pe care-l conțineau în mari cantități, rezistau cuțitelor lor, iar cînd în sfîrșit le doborau, rămîneau niște cioturi ascuțite, pe care nu puteai nici să te așezi, nici să te culci.
— Hai să încercăm să le smulgem din rădăcină, propuse botanistul. Cred că nu sînt atît de bine prinse în această aluviune afînată a rîului.
Ideea se dovedi foarte bună: călătorii începură să smulgă plantele din pămînt, și după o jumătate de ceas curățiseră o porțiune de teren moale, îndestulătoare pentru a putea ridica cortul și a aprinde focul. Nu aveau însă cu ce să facă foc: equisetaceele verzi nu ardeau. Nu puteau să-și gătească mîncarea și nici măcar să-și fiarbă apă pentru ceai. Pe lîngă asta, din desișuri se înălțau roiuri de țînțari mari de douăzeci de milimetri, de care nu se puteau apăra decît cu ajutorul fumului.
— Stați puțin, zise Gromeko. Cînd veneam încoace, am zărit în apropiere trunchiul uscat al unui copac care ieșea din desiș. Hai să-l aducem aici.
Înarmați cu topoare și cu o funie, Gromeko și Makșeev desprinseră de plută una din bărci și o luară în susul apei. La vreo sută de pași de locul unde poposiseră, văzură un copac gros, uscat, cu cîteva crengi care ieșeau din desișul verde; dar copacul se afla la o înălțime atît de mare deasupra apei, încît nu puteau ajunge la el nici cu mîna, nici cu toporul.
— Să încercăm să prindem o cracă cu funia, poate se va rupe, propuse Makșeev.
Gromeko ținea barca pe loc, prinzîndu-se cu mîinile de ierburi, iar Makșeev aruncă frînghia peste o cracă groasă și începu să tragă de ea cu putere; ciotul nu ceda de loc, dar copacul începu să pîrîie.
— Lasă barca și ajută-mă să trag! strigă Makșeev.
Apucară amîndoi de frînghie, stînd în barcă, și începură să tragă cît puteau de tare. Rezultatul fu cu totul neașteptat: copacul se prăbuși lovind prora bărcii, care din cauza greutății începu să se cufunde. Gromeko abia avu timp să se apuce cu mîinile de ierburi, apropiind astfel pupa de mal. Între timp, prora bărcii dispăru în apă.
— Asta-i bună! Acum ce ne facem? exclamă Makșeev.
Ședeau amîndoi la pupa, cu picioarele în apă, ținîndu-se cu o mînă de ierburi, iar cu cealaltă de frînghie, care nu permitea ca apa să tragă copacul cu bucluc.
— Pe mal nu putem coborî, iar apa n-avem cu ce s-o scoatem, așa că nu ne rămîne decît să cerem ajutor, spuse Gromeko.
Începură să strige cît îi ținea gura. La început nu răspunse nimeni, dar în cele din urmă se auzi glasul lui Kaștanov, care întrebă ce s-a întîmplat.
— Veniți să ne dați ajutor și aduceți o găleată. S-a scufundat barca!
— Vin îndată! se auzi răspunsul.
În clipa aceea, în dreptul prorei cufundate a bărcii răsări o căpățînă uriașă de culoare verde-închis, cu un bot scurt și lat și ochi mici, sub o țeastă turtită. Dihania cătă un timp spre oameni, care înlemniseră. Apoi căscînd botul, în care se vedeau cîteva rînduri de dinți ascuțiți, începu să se cațere pe prora bărcii; firește, aceasta din pricina greutății, se scufunda tot mai mult. Din apă apăru gîtul scurt și gros al dihaniei, apoi o parte a trunchiului ei; cu ghearele de la labele-i late din față, ea se agăță de marginea bărcii.
25
Sagotieri — singura familie din ordinul cicadeelor; clasa gimnospermelor, care seamănă cu palmierul, de unde și denumirea. Au măduva foarte dezvoltată, bogată în amidon, din care se extrage sago. Sagotierii cresc în țările cu climă caldă, unde găsim 83 de specii ale acestui copac. În epocile geologice anterioare, ei ocupau un loc de seamă în flora din acele vremuri. Au apărut încă din Carbonifer, iar în Jurasic și Cretacic erau plante caracteristice. Palmierii au apărut abia pe la sfîrșitul Cretacicului. (Nota red. ruse)