Am simţit cum îmi cade bărbia şi peste o clipă mi-a căzut şi braţul.
Extraterestrul continua să-şi legene torsul şi ochii, încercă apoi din nou: din piciorul frontal stâng se auzi silaba bon, iar din cel frontal drept jour.
Fusese o ipoteză logică. Cele mai multe exponate din muzeu au etichete bilingve, în engleză şi în franceză. Am clătinat uşor din cap, neîncrezător, după care am dat să deschid gura — nu pentru că aş fi ştiut ce să spun —, dar am închis-o, întrucât creatura vorbi din nou. Silabele alternară din nou între gura stângă şi cea dreaptă, ca o minge într-o partidă de ping-pong: auf Wie der sehen.
Şi, brusc, cuvintele s-au revărsat din mine.
— De fapt, auf Wiedersehen înseamnă „la revedere”, nu „salut”.
— Ah, făcu extraterestrul.
Ridică alte două picioare într-un gest care ar fi putut să fie o strângere din umeri şi continuă în silabe ce se auzeau succesiv din stânga şi din dreapta:
— De fapt, germana nu este limba mea de căpătâi.
Am fost prea surprins ca să râd, însă am simţit că mă destind, măcar puţin, deşi continuam să am senzaţia că inima e gata să-mi sară din piept.
— Eşti un extraterestru, am spus.
Zece ani de studii superioare pentru a deveni Domnul De-Parcă-Nu-E-Evident…
— Corect, spuseră gurile-picioare.
Vocile fiinţei păreau masculine, deşi doar cea din dreapta era cu adevărat groasă.
— De ce să fim însă generici? Rasa mea se numeşte Forhilnor, iar numele meu este Hollus.
— Ăăă, încântat de cunoştinţă, am spus.
Ochii se balansară înainte şi înapoi, aşteptând.
— Ah, scuze. Eu sunt om.
— Da, ştiu. Homo sapiens, aşa cum aţi spune voi, savanţii. Dar numele dumitale personal este…?
— Jericho. Thomas Jericho.
— Este admisibil să abreviez Thomas la Tom?
Am fost uluit.
— Cum de ştii despre numele omeneşti? Şi — la dracu’! — cum de ştii engleza?
— Am studiat planeta voastră. De aceea sunt aici.
— Eşti un explorator?
Ochii pediculari se apropiară unul de celălalt, după care rămaseră în poziţia aceea.
— Nu tocmai, răspunse Hollus.
— Atunci ce eşti? Nu eşti… nu eşti un invadator, nu-i aşa?
Pediculele unduiră într-o mişcare sinusoidală. Râs?
— Nu. Cele două braţe se deschiseră larg. Iartă-mă, dar voi deţineţi puţine lucruri pe care le-am putea dori eu sau asociaţii mei.
Hollus tăcu, gândindu-se parcă, apoi făcu un gest de rotire cu una dintre mâini, îndemnându-mă cumva să mă întorc.
— Desigur, dacă doreşti, ţi-aş putea oferi o analiză rectală…
Dinspre mulţimea mică adunată în holul recepţiei se auziră murmure. Am încercat să ridic din sprâncenele mele inexistente.
Ochii pediculari ai lui Hollus se unduiră iarăşi sinusoidal.
— Scuze — a fost o glumă. Voi, oamenii, aveţi într-adevăr o mitologie trăsnită despre vizitele extraterestre. Vorbesc sincer, nu vă voi face nici un rău vouă… sau vitelor voastre, că tot veni vorba.
— Mulţumesc, am spus. Ăăă… ai zis că nu eşti tocmai un explorator.
— Nu.
— Şi nu eşti un invadator.
— Nici.
— Atunci ce eşti? Un turist?
— Nu prea. Sunt savant.
— Şi ai dorit să vorbeşti cu mine? am întrebat.
— Eşti paleontolog?
Am încuviinţat din cap, după care, dându-mi seama că era posibil ca fiinţa să nu înţeleagă gestul meu, am rostit:
— Da. Mai exact, sunt un paleontolog specializat în dinozauri. Specialitatea mea sunt teropodele.
— Atunci, da, doresc să vorbesc cu dumneata.
— De ce?
— Există vreun loc unde să putem discuta? întrebă Hollus şi-şi roti ochii pentru a-i privi pe toţi cei care se strânseseră în jurul nostru.
— Ăăă, da, am spus. Sigur că da.
Eram uluit de toată situaţia, în timp ce-l conduceam în muzeu. Un extraterestru — un extraterestru autentic, real. Era incredibil, cu totul şi cu totul incredibil.
Am trecut de scările gemene care urcau în jurul unor gigantici stâlpi totemici, Nisga’a în dreapta, ridicându-se optzeci de picioare — pardon, douăzeci şi cinci de metri — din subsol şi până la luminatorul din vârful etajului doi, şi mai scurtul Haida, în stânga, care pornea de la parter. Am străbătut după aceea Galeria Currelly, cu orientarea ei simplistă, fără substanţă. Era o zi din timpul săptămânii, în luna aprilie; muzeul nu era aglomerat şi, din fericire, pe traseul spre Centrul custozilor nu ne-am întâlnit cu nici un grup de studenţi. Totuşi, vizitatorii şi paznicii se întorceau să se holbeze, iar unii scoteau diverse sunete la trecerea lui Hollus şi a mea.
Muzeul Regal Ontario a fost inaugurat cu aproape nouăzeci de ani în urmă. Este cel mai mare muzeu din Canada şi unul dintre doar cele câteva muzee interdisciplinare majore din lume. Aşa cum proclamă plăcile de calcar ce flanchează intrarea prin care pătrunsese Hollus, misiunea sa este de a păstra „arhivele Naturii de-a lungul a nenumărate ere” şi „artele Omului de-a lungul anilor”. MRO are galerii dedicate paleontologiei, ornitologiei, mamalogiei, herpetologiei, textilelor, egiptologiei, arheologiei greco-romane, artefactelor chinezeşti, artei bizantine şi multor altora. Clădirea avusese multă vreme forma literei „H”, dar în cele două curţi se ridicaseră în anul 1982 şase etaje de galerii noi în partea nordică şi Centrul custozilor, care avea nouă etaje, în sud. Părţi ale zidurilor exterioare sunt acum pereţi interiori, iar îmbinarea dintre piatra ornată în stil victorian a construcţiei originare cu piatra galbenă şi simplă a adăugirilor recente ar fi putut fi un dezastru, dar e chiar inspirată.
Mâinile îmi tremurau de emoţie când am ajuns la ascensoare şi ne-am îndreptat către Departamentul de paleobiologie; iniţial, MRO avusese departamente separate pentru paleontologia vertebratelor şi a nevertebratelor, dar reducerile lui Mike Harris ne siliseră să le unim. Dinozaurii aduceau în MRO mai mulţi vizitatori decât trilobiţii, aşa că Jonesy, custodele senior pentru nevertebrate, era acum subordonatul meu.
Din fericire, când am ieşit din ascensor, pe coridor nu era nimeni. L-am zorit pe Hollus în biroul meu, am închis uşa şi m-am aşezat la birou; deşi nu-mi mai era frică, continuam să nu fiu foarte sigur pe picioare.
Hollus observă craniul de Troodon pe masă, se apropie şi-l luă cu grijă într-una dintre mâini, apropiindu-l de ochi. Pediculele încetară să se mai agite înainte şi înapoi şi se fixară asupra obiectului. În vreme ce el examina craniul, l-am cercetat din nou, pe îndelete.
Torsul lui nu era mai mare în circumferinţă decât cercul pe care-l puteam realiza cu braţele mele. Aşa cum sesizasem mai devreme, era acoperit cu o bandă lungă de ţesătură albastră, totuşi pielea îi era vizibilă pe cele şase picioare şi două braţe. Aducea cumva cu foliile cu bule de aer, deşi proeminenţele erau de mai multe mărimi. Păreau însă umplute realmente cu aer, ceea ce ar fi însemnat că jucau rol de material izolator. Asta însemna că Hollus era endoterm; mamiferele şi păsările terestre folosesc blana sau penele pentru a ţine aerul lângă pielea lor, ca izolaţie, dar ele pot de asemenea să elibereze aerul respectiv, prin zbârlirea blănii, respectiv a penelor.
M-am întrebat în ce fel pielea cu bule de aer putea fi utilizată pentru răcorire; poate că bulele se dezumflau.