— Un… craniu… fascinant, rosti Hollus alternând acum cuvinte întregi între gurile sale. Cât… de… vechi… este?
— În jur de 70 de milioane de ani, am răspuns.
— Exact… ceea… ce… venisem… să… văd.
— Ai spus că eşti savant. Eşti paleontolog, ca mine?
— Parţial, răspunse extraterestrul. Iniţial, domeniul meu a fost cosmologia, dar în ultimii ani studiile mele s-au îndreptat către probleme mai vaste. După cum probabil ai dedus deja, colegii mei şi cu mine am studiat Pământul vostru de ceva timp — îndeajuns pentru a vă învăţa principalele limbi şi pentru a vă studia diversele culturi pe baza emisiunilor de radio şi televiziune. A fost un proces plin de frustrări. Ştiu despre muzica voastră la modă şi tehnologia de preparare a hranei mai multe decât m-ar fi interesat — deşi mă fascinează automatele pentru fabricat paste. Am vizionat, de asemenea, destule evenimente sportive ca să-mi ajungă pentru toată viaţa. Dar informaţii legate de chestiuni ştiinţifice au fost foarte greu de găsit — voi dedicaţi puţine emisiuni unor discuţii detaliate referitoare la aceste domenii. Am senzaţia că ştiu o uriaşă cantitate de informaţii despre unele subiecte specifice şi absolut nimic despre altele. Se opri puţin. Unele informaţii pur şi simplu nu le-am putut obţine prin urmărirea mass-mediei voastre, nici prin descinderile noastre secrete pe suprafaţa planetei voastre. Asta e adevărat mai ales în privinţa unor subiecte rare, cum ar fi fosilele.
Începuse să mă doară capul din cauza felului în care glasul îi trecea de la o gură la cealaltă.
— Aşadar, doreşti să examinezi specimenele noastre de aici, din MRO?
— Exact, spuse extraterestrul. Ne-a fost uşor să vă studiem flora şi fauna fără a ne deconspira omenirii, dar, după cum ştii, fosilele bine păstrate sunt destul de rare. Cea mai bună cale de a ne satisface curiozitatea cu privire la evoluţia vieţii pe această planetă pare a fi solicitarea de a vedea o colecţie existentă de fosile. Nu-i nevoie să reinventăm roata, ca să zic aşa.
Continuam să fiu uluit de tot ceea ce se întâmpla, dar nu părea să existe nici un motiv pentru a fi necooperant.
— Poţi bineînţeles să ne examinezi specimenele — primim mereu savanţi de la alte centre. Există un domeniu anume care te interesează?
— Da, zise extraterestrul. Mă fascinează extincţiile în masă ca puncte de răscruce în evoluţia vieţii. Ce îmi poţi spune despre aşa ceva?
Am ridicat uşor din umeri; subiectul era de dimensiuni mari.
— În istoria Pământului, cunoaştem cinci extincţii în masă. Prima s-a petrecut la sfârşitul ordovicianului, poate cu 440 de milioane de ani în urmă. A doua a fost la sfârşitul devonianului, acum vreo 365 de milioane de ani. A treia, şi de departe cea mai mare, a fost la sfârşitul permianului, acum 225 de milioane de ani.
Hollus îşi mişcă pediculele, astfel încât cei doi ochi se atinseră pentru o fracţiune de secundă, iar învelişurile lor cristaline scoaseră un cling slab.
— Spune… mai… multe… despre… aceasta.
— În decursul ei, am zis, au dispărut probabil nouăzeci şi şase la sută dintre toate speciile marine şi au murit trei sferturi din toate familiile de vertebrate terestre. La sfârşitul perioadei triasice, cu 210 milioane de ani în urmă, a urmat o altă extincţie în masă, când am pierdut aproape un sfert din toate familiile, incluzând toţi labirintodonţii. A fost probabil crucială pentru ascensiunea dinozaurilor — creaturi ca acela pe care-l ţii în mână.
— Da, spuse Hollus. Continuă.
— În sfârşit, cea mai faimoasă dintre toate extincţiile în masă a avut loc acum 65 de milioane de ani, la sfârşitul cretacicului.
Am arătat iarăşi craniul de Troodon.
— Atunci au murit toţi dinozaurii, pterozaurii, mosazaurii, amoniţii şi alţii.
— Creatura aceasta trebuie să fi fost destul de mică, zise Hollus cântărind craniul.
— Aşa este. De la bot la vârful cozii nu măsura mai mult de cinci picioare. Adică un metru şi jumătate.
— A avut şi rude mai mari?
— Oh, da, mai exact pe cele mai mari animale terestre care au trăit vreodată. Însă toate au murit în extincţia aceea, uşurând supremaţia pentru clasa mea — pe care o numim mamifere.
— In… cre… di… bil, spuseră gurile lui Hollus.
Uneori alterna cuvinte întregi între cele două fante pentru vorbire, iar alteori doar silabe.
— Cum aşa?
— În ce fel aţi datat extincţiile? continuă el, ignorându-mi întrebarea.
— Am presupus că tot uraniul de pe Pământ s-a format în acelaşi timp cu planeta, apoi am determinat ratele de înjumătăţire ale izotopului uraniu-238 până la produsul său final, plumb-206, şi al uraniului-235 până la produsul său final, plumb-207. Asta ne-a indicat că planeta noastră are vârsta de 4,5 miliarde de ani. După aceea…
— Bine, rosti o gură, bine, confirmă şi cealaltă. Datele voastre trebuie să fie precise.
Făcu o pauză, după care spuse:
— Încă nu m-ai întrebat de unde vin eu.
M-am simţit ca un idiot. Bineînţeles, avea dreptate; probabil că asta ar fi trebuit să fie prima mea întrebare.
— Scuză-mă. De unde vii?
— De pe a treia planetă a stelei pe care o numiţi Beta Hydri.
În timpul facultăţii de geologie, urmasem şi două cursuri de astronomie şi, în plus, studiasem latina şi greaca — unelte utile pentru un paleontolog. Hydri era genitivul de la Hydrus sau Hidra Australă, căreia unii îi mai spuneau şi Şarpele de Apă, o constelaţie slab vizibilă din apropierea polului sud celest. Iar Beta, desigur, era a doua literă a alfabetului grec, ceea ce însemna că Beta Hydri era a doua stea ca strălucire din constelaţia Hidra Australă, aşa cum se vedea de pe Pământ.
— Cât de departe este? am întrebat.
— Douăzeci şi patru de ani-lumină de-ai voştri, răspunse Hollus, dar nu am venit aici direct. Călătorim de multă vreme şi înainte de a ajunge aici am vizitat alte şapte sisteme stelare. Până acum, călătoria noastră totală a fost de 103 ani-lumină.
Am încuviinţat din cap, încă mut de uimire, apoi, dându-mi seama că repetam gestul pe care-l făcusem mai devreme, am rostit:
— Când mişc capul în sus şi în jos, în felul acesta, înseamnă că sunt de acord, sau „zi mai departe”, sau „în regulă”.
— Ştiu asta, spuse Hollus şi-şi lovi din nou ochii, cu un cling uşor. Gestul acesta are aceeaşi semnificaţie.
Urmă o scurtă pauză.
— Deşi am vizitat deocamdată nouă sisteme stelare, incluzându-le pe acesta şi pe al meu, planeta voastră este abia a treia pe care am găsit forme de viaţă inteligentă. Prima a fost, bineînţeles, planeta mea, iar următoarea a fost a doua planetă a lui Delta Pavonis, o stea aflată la aproape 20 de ani-lumină de aici, dar la numai 9,3 de planeta mea.
Delta Pavonis ar fi a patra stea ca strălucire din constelaţia Pavo, Păunul. Îmi reaminteam că, la fel ca Hydrus, era vizibilă numai din emisfera sudică.
— Aha, am spus.
— În istoria planetei mele, reluă Hollus, au existat tot cinci extincţii majore în masă. Anul nostru este mai lung decât al vostru, însă dacă exprimi datele în ani tereştri, ele au avut loc aproximativ acum 440 de milioane de ani, 365 de milioane de ani, 225 de milioane de ani, 210 de milioane de ani şi 65 de milioane de ani.
Am rămas cu gura căscată.
— Delta Pavonis II, continuă Hollus, a cunoscut, de asemenea, cinci extincţii în masă. Anul lor solar este mai scurt ca al vostru, însă, dacă exprimi datele extincţiilor în ani tereştri, ele au avut loc cu 440, 365, 225, 210 şi 65 de milioane de ani în urmă.