2
Întrebarea Christinei Dorati mă încremeni. Totul se petrecuse atât de repede, încât nu am avut în mod real timp să înţeleg cât de important era totul. Primul vizitator extraterestru autentic al Pământului venise la noi şi, în loc să anunţ autorităţile — sau măcar pe şefa mea, Christine —, eu stăteam la taifas cu creatura, având genul de discuţii pe care le poartă studenţii noaptea târziu.
Înainte să fi putut însă replica, Hollus se întorsese cu faţa la Dorati; îşi rotise corpul sferic, deplasându-şi către stânga cele şase picioare.
— Salut, spuse el. Numele… meu… este… Ho… llus.
Cele două silabe ale numelui se suprapuseră puţin, o gură începând să vorbească înainte ca cealaltă să fi terminat complet.
Christine era în prezent director cu normă întreagă. Cu ani în urmă, când fusese cercetător activ, lucrase în domeniul textilelor; de aceea era posibil ca originile nepământene ale lui Hollus să nu-i fie evidente.
— Ce-i asta, o glumă? întrebă ea.
— Câtuşi… de… puţin, răspunse extraterestrul cu ciudata lui voce stereofonică. Sunt — ochii lui mă priviră scurt, parcă recunoscând că reproducea ceva ce spusesem eu anterior — … mă poţi considera un savant de la un alt centru.
— Din care centru?
— Beta Hydri, zise Hollus.
— Unde vine asta? întrebă Christine.
Avea o gură mare, ca un bot de cal, şi trebuia să facă un efort conştient pentru a-şi acoperi dinţii cu buzele.
— Este altă stea, am spus. Hollus, dânsa este doctor Christine Dorati, directorul MRO.
— Altă stea? făcu Christine, oprindu-l pe Hollus să răspundă. Haide, Tom! M-a sunat paza şi mi-a spus că-i vorba despre un fel de farsă şi…
— Nu mi-ai văzut nava spaţială? întrebă Hollus.
— Nava spaţială? am rostit eu şi Christine la unison.
— Am aterizat în exteriorul clădirii cu acoperiş emisferic.
Christine intră în cameră, se strecură pe lângă Hollus şi apăsă butonul pentru speaker al telefonului meu Nortel de birou. După aceea tastă un număr de interior.
— Gunther? spuse ea.
Gunther era paznicul de la intrarea personalului, aflată pe aleea dintre muzeu şi planetariu.
— Sunt directorul Dorati. Te rog să ieşi afară şi să-mi spui ce vezi în faţa planetariului.
— Vă referiţi la nava spaţială? se auzi glasul lui Gunther din difuzor. Am văzut-o deja. În acest moment o mulţime uriaşă o înconjoară.
Christine închise telefonul, fără să mai spună „La revedere”. Se uită la extraterestru. Fără îndoială, putea să-i vadă torsul dilatându-se şi contractându-se în timp ce respira.
— Ce… ăăă, ce doreşti? întrebă ea.
— Întreprind o cercetare paleontologică, răspunse Hollus.
În mod surprinzător, cuvântul paleontologică — destul de mare şi de complicat, chiar şi pentru un om — nu a fost despărţit de cele două fante pentru vorbire; tot nu înţelesesem regulile ce guvernau comutarea.
— Trebuie să anunţ pe cineva despre asta, vorbi Christine aproape pentru sine. Trebuie să înştiinţez autorităţile.
— Care sunt autorităţile competente într-un asemenea caz? am întrebat-o.
Christine mă privi de parcă era surprinsă că auzisem ce-a spus.
— Poliţia? Poliţia Regală Călare? Ministerul Afacerilor Externe? Nu ştiu. Păcat c-au închis planetariul; poate că acolo ar fi fost cineva care să ştie. Ar trebui poate să-l întreb pe Chen.
Donald Chen era astronomul MRO.
— Poţi anunţa pe cine doreşti, zise Hollus, totuşi te rog să nu faci prea mult tam-tam cu prezenţa mea. Mi-ar stânjeni munca.
— Eşti singurul extraterestru de pe Pământ în clipa de faţă? întrebă Christine. Sau mai sunt şi alţii din rasa dumitale care vizitează alte popoare?
— Deocamdată sunt singurul pe toată suprafaţa planetei, zise Hollus, deşi în scurt timp vor veni mai mulţi. În nava-mamă, care se află pe orbită sincronă în jurul planetei voastre, se găsesc treizeci şi patru de indivizi.
— Sincronă deasupra cui? întrebă Christine. Deasupra oraşului Toronto?
— Orbitele sincrone trebuie să fie deasupra ecuatorului, i-am spus. Nu poate să existe una deasupra oraşului Toronto.
Hollus îşi întoarse ochii pediculari în direcţia mea; poate că-i crescuse respectul faţă de mine.
— Aşa este, dar fiindcă locul acesta a fost primul nostru obiectiv, nava noastră se află pe orbită pe aceeaşi longitudine. Cred că ţara imediat de sub ea se numeşte Ecuador.
— Treizeci şi patru de extratereştri, repetă Christine parcă încercând să digere ideea.
— Exact, replică Hollus. Jumătate sunt forhilnori ca mine, iar cealaltă jumătate sunt wreedi.
M-am simţit cuprins de un val de încântare. Posibilitatea de a examina o formă de viaţă dintr-un ecosistem necunoscut era copleşitoare; posibilitatea de a examina forme de viaţă din două ecosisteme avea să fie incredibilă. În anii anteriori, pe când eram sănătos, predasem un curs de evoluţie la Universitatea Toronto, dar tot ce ştiam noi despre evoluţie se baza pe o mostră. Dacă am fi putut…
— Nu sunt sigură unde să sun, zise Christine. La naiba, nu sunt sigură cine m-ar crede dacă aş suna.
Chiar în clipa aceea sună telefonul meu. Am ridicat receptorul. Era Indira Salaam, asistenta executivă a Christinei. I-am întins telefonul.
— Da, spuse Christine. Nu, o să rămân aici. Îi poţi conduce tu aici? Grozav. Pa!
Îmi întinse receptorul înapoi.
— Sosesc cei mai buni din Toronto.
— Cei mai buni în ce domeniu? întrebă Hollus.
— Poliţia, i-am răspuns punând receptorul în furcă.
Hollus nu spuse nimic. Christine mă privi.
— Cineva a anunţat poliţia despre nava spaţială şi pilotul ei extraterestru care a intrat în muzeu.
În scurt timp sosiră doi poliţişti în uniformă, însoţiţi de Indira. Toţi trei rămaseră în prag, cu gurile căscate. Un poliţist era costeliv, celălalt destul de îndesat — formele subţire şi robustă de Homo politistus, una lângă cealaltă, chiar acolo în biroul meu.
— Trebuie să fie o farsă, vorbi poliţistul slăbănog spre partenerul său.
— De ce toată lumea presupune lucrul acesta? se interesă Hollus. Se pare că voi, oamenii, aveţi o capacitate profundă de a ignora dovezile evidente.
Ochii lui cristalini mă priveau parcă cu subînţeles.
— Cine este directorul muzeului? întrebă poliţistul solid.
— Eu sunt, zise Christine. Christine Dorati.
— Ei bine, doamnă, ce credeţi că ar trebui să facem?
Christine strânse din umeri.
— Nava spaţială blochează traficul?
— Nu, răspunse poliţistul. Se află doar pe terenul planetariului, dar…
— Da?
— Dar, cum să vă spun, aşa ceva ar trebui raportat.
— De acord, zise Christine. Însă cui?
Telefonul meu sună din nou. De data aceasta era asistentul Indirei; n-aveau bani să ţină planetariul deschis, dar asistentele aveau asistenţi.
— Salut, Perry, i-am spus. Stai o clipă.
I-am întins Indirei telefonul.
— Da? făcu ea. Am înţeles. Ăăă, stai o secundă.
Îşi privi şefa.
— A venit CITY-TV. Vor să-l vadă pe extraterestru.
CITY-TV era un post local cunoscut pentru ştirile în direct; sloganul lui era pur şi simplu „Peste tot!”.
Christine se răsuci către poliţişti pentru a vedea dacă aveau ceva de obiectat. Cei doi se priviră şi ridicară din umeri.