aldous huxley
punct contrapunct
. voi. 1—II
Consilier literar: H. GRĂMESCU
Coperta de V. OLAC
Lector: ANDREI TEODORESCU Tehnoredactor CONSTANŢA VULCANESCU
ISBN 973-95702-5-9
Capitolul I
— Ai să întîrzii mult? Vocea neliniştită a lui Marjorie Carling părea că-l imploră.
— Nu, n-am să-ntîrzii, răspunse Walter, cu un sentiment penibil de vinovăţie, ştiind sigur că va înţîrzia. îl scotea din sărite felul ei de-a vorbi, cam tărăgănat şi mult prea afectat, dacă te gîndeai la situaţia ei nenorocită.
— Nu veni mai tîrziu de miezul nopţii.
Ar fi putut să-i amintească de vremea cînd seara nu ieşea niciodată fără ea. Ar fi putut, dar n-avea de gînd. Din principiu. Nu voia nici în ruptul capului să-i smulgă dragostea cu sila.
— Să zicem unu. Ştii cum sînt seratele astea.
De fapt, Marjorie nu ştia, pentru simplul motiv că, nefiind măritată cu el, nu era invitată niciodată. îşi părăsise soţul pentru Walter Bidlake, iar Carling, cu scrupulele lui de bigot, şi poate din sadism şi dorinţă de răzbunare, refuzase să divorţeze. Se împlinSWt*B!9oi ani de cînd Walter şi Marjorie trăiau împreună. Doar doi ani ţinuse dragostea lui. Apoi, Walter încetase s-o mai iubească şi începuse să
iubească pe alta. Păcatul sâvîrşit de Marjorie, ca şi situaţia ei neplăcută în ochii lumii îşi pierdeau unica scuză şi consolare. Şi mai era şi însărcinată.
•*»■ Douăsprezece şi jumătate, îl imploră, deşi îşi dădea seama că insistenţele aveau să-l enerveze, iar el o va iubi şi mai puţin.
Nu îşi putea însă stăpîni cuvintele; îl iubea prea mult, iar gelozia o chinuia prea tare. în ciuda principiilor, frazele răbufneau. Poate că ar fi fost mai bine pentru amîndoi dacă Marjorie ar fi avut mai puţine principii şi şi-ar fi exprimat sentimentele cu o violenţă firească*1 Fusese însă învăţată de mică
să-şi controleze cu stricteţe manifestările. Numai oamenii fără educaţie, credea ea, făceau „scene"* Nu se abătu de la principiile ei decît cînd îl imploră:
— Atunci la douăsprezece şi jumătate, Walter. Insistenţa ei timidă, prea slabă pentru a-l convinge, reuşi sâ-l
irite. Marjorie îşi dădea perfect seama, dar nu putea să tacă.
— Dac-am să pot. (Uite, reuşise să-l scoată din sărite; vocea lui Walter începuse să tremure de enervare.) Nu-ţi garantez, însă, aşa că s-ar putea să nu vin la ora fixată. Obsedat pînă la nebunie de chipul lui Lucy Tantamount, era convins că n-avea să se întoarcă la douăsprezece şi jumătate.
îşi potrivi ultima oară cravata albă. Marjorie stătea alături. Ochii ei îl scrutau din oglindă. Era atît de palidă şi de trasă la faţă, încît lumina lămpii electrice de deasupra îi umbrea obrajii subţi. Avea cearcăne mari. Nasul drept, cam lung chiar pe vremea cînd Marjorie arăta bine, ieşea acum jalnic în relief pe faţa descărnată. Părea urîtă, obosită şi bolnavă. Peste şase luni avea să nască.iCeea ce fusese la început o singură celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi, un fel de vierme, un viitor peştişor cu bronftfi, se agita acum în ea şi avea să devină într-o bună zi un om — un om în toată
firea, care va suferi şi se va bucura, va iubi şi va urî — un om cu gîndurile, amintirile şi fantezia lui.
Iar ceea ce fusese o picătură gelatinoasă avea să-şi inventeze un Dumnezeu şi să-l adore; ceea ce fusese un fel de peştişor avea să creeze şi, după ce va crea, să devină un cîmp de luptă, pe care se vor înfrunta binele să răul; ceea ce trăia orbeşte în ea ca un vierme parazit avea să privească la stele, să
asculte muzică şi să citească versuri. Un lucru se va transforma într-o fiinţă, o grămăjoară omenească.
în trupul ei se desfăşura uluitorul proces al creaţiei;» Marjorie însă nu era conştientă decît de boala şi extenuarea ei; misterul creaţiei reprezenta doar oboseală, urîţenie şi o nelinişte permanentă îr privinţa viitorului. Un suflet chinuit şi un trup supus neplăcerilor. La început, cînd recunoscuse simptomele sarcinii, fusese fericită sau, cel puţin, încercase să fie în ciuda spaimelor care o bîntuiau la gîndul urmărilor de ordin fizic şi social. Copilul, îşi închipuise ea, avea să-l apropie mai mult pe Walter (care începuse însă de pe atunci să se îndepărteze), să trezească în el sentimente noi, compensînd astfel acel element, indiferent care ar fi fost el, ce părea să lipsească din dragostea lui. Marjorie se îngrozea la gîndul durerilor şi neplăcerilor inevitabile. Dar atît durerile cît şi neplăcerile meritau să fie îndurate dacă ar fi dus la o reînnoire, la o consolidare a dragostei lui. Marjorie se simţise totuşi fericită. La început, previziunile ei păruseră să se realizeze. Ştirea că va avea un copil răscolise sentimentele lui Walter. Două, trei săptămîni fusese fericită, împăcată cu durerile şi neplăcerile. Apoi, de la o zi la alta, totul se schimbase: Walter o cunoscuse pe femeia aceea. Cînd nu alerga după Lucy, Walter simula, cît putea, interesul şi bunăvoinţa. Marjorie înţelegea însă că interesul şi bunăvoinţa lui erau nefireşti, că atenţia şi grija izvorau dintr-un sentiment de datorie şi că Walter ura copilul, fiindcă îl silea să
fie prevenitor faţă de femeia care-l va naşte. Deoarece Walter ura copilul, începu şi ea să-l urască. Fericirea odată
spulberată, temeiurile ieşiseră la suprafaţă şi puseră stăpînire pe ea. Viitorul nu-i rezerva decît dureri şi neplăceri; între timp, avea de înfruntat urîţenia, boala şi oboseala. Cum putea să cîştige lupta cînd se afla în halul ăsta? v —
Walter, mă iubeşti? întrebă ea deodată.
întorcîndu-şi o clipă ochii căprui de la cravata albă reflectată în oglindă, Walter se uită la ochii ei cenuşii şi trişti, ce-l fixau stăruitor. Zîmbi. „De m-ar lăsa odată în pace!" îşi strînse buzele, apoi le desfăcu, mimînd un sărut.
Marjorie nu-i întoarse zîmbetul. Faţa ei, stăpînită de o puternică nelinişte, rămase tristă. Privirea îi căpătă o uşoară luminozitate şi, brusc, pe gene apărură lacrimi.
— N-ai putea să râmîi cu mine astă-seară? îl imploră, câlcîndu-şi hotărîrea eroică de a-i lăsa o libertate deplină şi de a nu folosi mijloace agasante pentru a-l constrînge s-o iubească.
în faţa lacrimilor şi auzind-i vocea tremurătoare şi plină de reproşuri, Walter se simţi cuprins de remuşcâri, dar şi de enervare. Un fel de furie, de milă, de ruşine.
„De ce nu pricepi — iată ce-ar fi vrut să-i spună, ce i-ar fi spus dacă ar fi avut curajul — de ce nu pricepi că ce-a fost între noi s-a terminat şi nu se mai poate repeta? Să spunem lucrurilor pe nume, poate că dragostea noastră n-a fost niciodată nici ce ţi-ai închipuit tu, nici ce-am încercat eu să simulez. Să fim prieteni, să fim camarazi. îmi placi, ţin foarte mult la tine. Da', pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai cocoloşi cu dragostea ta, nu mă mai sili să te iubesc. Dac-ai şti cît de îngrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-i îndrăgostit, ce năpastă, ce blestem..."
Marjorie plîngea. Picătură cu picătură, lacrimile izvorau dintre pleoapele închise. Faţa ei, schimonosită de durere, tremura. Din vina lui — el era călăul. Lui Walter i se făcu silă de sine.
„De ce mă las şantajat de lacrimile ei?" se întrebă şi la acest gînd, i se făcu silă de ea. O lacrimă alunecă de-a lungul nasului ei prea lung. „N-are nici un drept să se poarte astfel, să fie atît de neînţelegătoare. De ce nu vrea să priceapă?"
„Pentru că mă iubeşte."
„Dar n-am nevoie de dragostea ei, n-am nevoie." Simţi că îl cuprinde furia. Nu avea dreptul să^l iubească astfel, şi, în orice caz, nu acum. „Un şantaj, îşi repetă el în gînd, un şantaj. De ce trebuie să mă las şantajat de dragostea ei şi de faptul că odinioară am iubit-o — deşi mă întreb dac-am iubit-o vreodată."