parte dezinteresat, pentru a o cruţa pe Elinor. Calmul lui Elinor se datora unui efort; era rigiditatea unei mari tensiuni. Philip şi doamna Bidlakeinsistauşi ei să se odihnească; Elinor refuza să-i asculte.
— Mă simt perfect, protesta ea, negînd evidenţa paloarei şi a cearcănelor.
Ar fi vrut , dacă era omeneşte posibil, să nu doarmă şi să nu mănînce deloc. A mînca şi a dormi cînd Everard era mort iar copilul se chinuia în casă, i se părea un gest aproape cinic. Pînă şi faptul de a avea un corp îi părea un comentariu cinic asupra sufletului şi tuturor activităţilor lui. Cu toate acestea, există un fel de cinism pe care sufletul trebuie să-l accepte. Elinor se culca regulat la ora unsprezece şi cobora la masă mai mult pentru a avea forţa de a suporta o nefericire şi mai mare. Nu putea decît să sufere; voia să sufere cît mai mult, cît mai intens.
— Spune-mi, cum îi merge băiatului? o întreba tatăl ei cînd familia se întîlnea la dejun, vorbind cu o oarecare nepăsare în timp ce-şi sorbea supa de pui. După ce Elinor îi răspundea, se grăbea să schimbe subiectul.
John Bidlake refuzase cu încăpăţînare să intre vreodată în odaia unde zăcea bolnav nepotul său. Nu suportase niciodată spectacolul suferinţei, al bolilor, şi în principiu, nimic ce i-ar fi putut aminti durerea şi moartea de care se temea înfiorător. De data aceasta, spaima Jui avea o justificare aparte. Datorită talentului de a inventa superstiţii în ceea ce-l privea, talent prin care se remarcase deseori, hotărise în taină că propria lui soartă era legată cea a copilului. Dacă copilul se întrema, se vindeca şi e'- Dacă nu. . O dată formulată, superstiţia nu mai putea ii
445
i ■
ignorată. „E absurd, încerca el să se convingă. N-are nici un sens, e o tîmpenie." Dar la auzul fiecărei ştiri proaste din camera copilului, se cutremura. Dacă ar fi intrat în odaia bolnavului, ar fi putut să
aibă, fără nici un folos, cea mai îngrozitoare confirmare a presimţirilor. Şi mai ştii?, suferinţele copilului ar fi putut, pe o cale misterioasă, să-l infecteze şi pe el. Nici nu voia să audă de băiat. în afara acestei singure şi scurte întrebări de la dejun, nu făcea niciodată vreo aluzie la copil, şi de cîte ori cineva aducea vorba despre acesta,'Bidlake schimba subiectul conversaţiei (bâtînd pe furiş în lemn), sau se retrăgea ca să nu audă. După cîteva zile, toată lumea ajunse să-i priceapă şi să-i respecte slăbiciunea. Sub imboldul sentimentului care decretează că asasinii condamnaţi la moarte trebuie trataţi cu o amabilitate specială, familia avea grijă, de cîte ori bătrînul Bidlake era de faţă, să evite orice aluzie la ceea ce se întîmplă la etajul de deasupra.
în acest timp, Philip se plimba neliniştit prin casă. Din cînd în cînd, urca în dormitorul copilului; după
ce încerca zadarnic, ca de fiecare dată, s-o convingă pe Elinor să iasă din odaie, cobora din nou după
cîteva minute. N-ar fi putut să rămînă mult timp acolo. Gestul inutil al lui Elinor, de a veghea cînd ştia bine că nu mai era nici o speranţă, îl înspăimînta; lipsa de activitate îl înnebunise întotdeauna, iar în împrejurările actuale această lungă perioadă de inerţie mintală devenise un chin. între vizitele făcute bolnavului, citea sau încerca să scrie. Mai trebuia să se ocupe şi de acea istorie cu Gladys Helmsley.
Boala copilului îl împiedicase să plece la Londra şi îl scutea astfel de obligaţia de a discuta personal cu Gladys. Trecuse rezolvarea problemei în sarcina lui Willie Weaver, care era avocat de afaceri şi în acelaşi timp prietenul său de încredere. I se luase o piatră de pe inimă! îl îngrozise ideea unei întîlniri cu Gladys. Pe Willie, din contră, istoria părea să-l amuze. „Dragă Philip, ,îi scrise el, am făcut tot ce am putut pentru Bătrînul tău Tată; dar «tot ce-am putut» s-a dovedit destul de costisitor. Doamna respectivă, tînără şi încîntătoare (numai eticheta profesională m-a împiedicat să nu-i fac şi eu un copil), e şi o femeie de afaceri. în plus, sentimentele ei faţă de Bătrînul tău Tată sînt feroce. Are oarecum dreptate, trebuie s-o recuno.sc, după cele ce mi-a povestit. Ştii unde îşi invita la masă Tatăl tău amorurile1? Chez Lyons. Trebuie să fie un nebun în genul lui Barmenide1, 1 Invitaţii prinţului Barmenide din O mie şi una de nopţi descopereau că / platourile acoperite cu un capac, ce li se prezentau de către servitori, erau complet goale.
446
cum i-am spus fetei după ce mi-a povestit totul. (Nu-i nevoie, să-ţi spun că n-a priceput spiritul, aşa că ţi—1 ofer ţie, pe baza unui comision de cinci la sută din banii ce-i vei primi de la editori pentru fiecare operă', sau opere, în care-l vei folosi.) Spune Bătrînului Pl ca rindul viitor să cheltuiască ceva mai mult pe distracţiile lui; îi va reveni probabil mai ieftin cu timpul. Sfătuieşte-l să satisfacă nu numai apetitele sexuale, ci şi cele gastronomice; spune-i să-şi stăpînească calicia -cît şi temperamentul. Reîncep atacul mîine, cînd sper că voi putea stabili în scris termenii tratatului de pace. îmi pare foarte 'rău să aflu că nu-i merge prea bine odraslei tale. Al tău, W.W."
Philip surise citind scrisoarea, şi îşi spuse: „Slavă Domnului că s-au aranjat treburile". Utima frază îl tăcu să se ruşineze însă de faptul că se, amuzase ,şi că se simţise uşurat. „Ce egoism imens", îşi reproşa el. Şi vrind parcă să
repare greşeala, urcă şchiopătînd scările spre dormitorul copilului, să stea cîteva clipe alături de Elinor. Micul Phil zăcea într-o stare de prostraţie. Era de nerecunoscut; se ofilise, se trăsese la faţă, iar obrazul paralizat se strimbase într-un rinjet. Miinile micuţe trăgeau tot timpul de cearşaf. Respiraţia i se accelera, sau îi devena atît de slabă încît te întrebai dacă mai respira cu adevărat.
Sora Butler se dusese să doarmă puţin, căci jumătate din nopţi nu dormea deloc. Philip şi Elinor şedeau fără să-şi vorbească. Philip prinse mîna soţiei sale şi o ţinu strîns. Măsurat de respiraţia slabă şi neregulată ce se auzea în pat, timpul trecea încet.
îndemnat în cele din urmă de soţie, John Bidlake începu să picteze în grădină pentru prima oară de cînd sosise la Gattenden. Şi tot pentru prima oară, uitînd de sine şi de boală, ajunse să se simtă fericit. „Ce privelişte încîntătoare!" Peisajul semăna cu un corp, peste tot curbe şi ondulaţii. Ce forme sferice, Dumnezeule! Norii păreau spatele unor heruvimi; acel deal neted semăna cu stomacul verzui al unei nereide; scobitura în care se afla Gattenden părea un enorm buric, iar plopii ce se înălţau la jumătatea distanţei de Gattenden aduceau cu un silen imens şi burtos, ieşit parcă dintr-un tablou de Jordaens2; acele absurde tufişuri rotunde de tuia din primul plan reprezentau sinii unei Diane verzi, zeiţa locuitorilor din Efez. Frunzele,-bruma şi pămîntul reavăn .semănau cu nişte secţiuni anatomice.
Abreviaţie de la Pater (lat.), tată.
Jacob Jordaens (1593—1678). pictor flamand, elev al lui Rubens.