447
Admirabil! Dumnezeule, cîte nu s-ar putea scoate din peisaj! Acele crupe serafice ar trebui să
reprezinte reflectarea cerească a sinilor Dianei; o temă sferică, cu variaţii. Linia crupelor cobora lent, depăşind şi traversînd pînza, spre marginea tabloului, în timp ce linia sinilor cobora lent spre interior.
Iar stomacul neted urma să reprezinte acordul transversal şi orizontal al celor două mişcări diagonale, avînd cei doi sileni uriaşi dispuşi în faţă. Pe primul plan, la stînga, conturul tufişurilor de Wellingtonia, transplantate acolo de imaginaţie, pentru a evita ca dinamica mişcărilor să iasă din tablou; grifonul de piatră ar fi deplasat în dreapta — căci tabloul urma să fie o compoziţie închisă, un mic univers, dincolo de graniţele căruia imaginaţia nu avea voie să rătăcească. Ochiul urma să privească ca printr-un tunel imaginar, fără să se poată abate de la punctul central situat în mijlocul marelui buric al depresiunii de la Gattenden, în jurul căreia toate celelalte fragmente de anatomie divină se vor grupa armonios. „La dracu", îşi spuse John Bidlake, înjurînd cu voce tare dintr-o pură satisfacţie spirituală. „Dumnezeule!"
începu să picteze cu un fel de furie.
Plimbîndu-se prin grădină în cruciada ei interminabilă împotriva buruienilor, doamna Bidlake se opri o clipă în spatele soţului şi privi peste umărul lui.
— Admirabil, spuse ea, comentîndu-i activitatea şi rezultatele ei artistice.
Se îndepărtă, şi după ce smulse o păpădie, se opri şi începu să-şi repete numele, „Janet Bidlake, Janet Bidlake, Janet Bidlake", obsedant, pînă cînd silabele îşi pierdură orice semnificaţie, devenind la fel de misterioase, arbitrare şi lipsite de sens ca şi cuvintele de deseîntec ale unui vrăjitor; Abracadabra, Janet Bidlake, Era într-adevăr ea însăşi? Exista ea oare? Existau oare pomii, oamenii, momentul de faţă, trecutul, toate...?
între timp, în odaia copilului, se întîmplase ceva extraordinar. Deodată, micul Phil deschisese ochii şi se uitase în jur. Privirea lui o întîlnise pe cea a mamei sale. Atît cît îi îngăduia faţa strîmbă, copilul surîsese.
— Vede! strigă Elinor.
îngenunchind lingă pat, luă copilul în braţe şi începu sâ-l sărute cu o dragoste intensificată de un acces de puternică recunoştinţă. După ce zăcuse atîtea zile orb, privind strimb, Elinor îi era recunoscătoare, adînc recunoscătoare pentru
448
această privire inteligentă cu care îi răspundea, pentru această biată încercare strimbă de a-i surîde.
— Drăguţul mamii, repetă ea, şi pentru prima oară, după atîta vreme, începu să plîngă. îşi întoarse faţa, pentru ca băieţelui să nu-i vadă lacrimile, se ridică şi se îndepărtă de pat.
— E idiot din partea mea, se scuză ea faţă de soţul ei, în timp ce îşi ştergea ochii, dar nu mă pot stăpîni.
— Mi-e foame, spuse micul Phil pe neaşteptate. Elinor îngenunche din nou lîngă pat.
— Ce-ai vrea să mănînci, dragul mamii? Copilul nu-i auzi întrebarea.
— Mi-e foame, repetă el.
— E încă surd, spuse Philip.
— Vede din nou, vorbeşte din nou. Elinor era transfigurată. Ştiuse, în ciuda tuturor celor petrecute, că era imposibil ca băiatul să nu se întremeze. Absolut imposibil. Acum avea dovada că nu se înşelase. — Stai puţin, continuă ea. îţi aduc imediat nişte lapte. Părăsi odaia în grabă.
Philip rămase la căpătîiul copilului. îi mîngîie mîna şi îi surise. Micul Phil îi surise la rindul lui. Philip începu şi el să creadă că se petrecuse într-adevăr un miracol.
— Desenează-mi ceva, îi ceru copilul.
Philip îşi scoase stiloul, şi mîzgăli pe dosul unei vechi scrisori unu! din acele peisaje cu elefanţi, aeroplane, trenuri, purcei zburători şi vapoare, care îi plăceau fiului său atît de mult. Un elefant se ciocnea cu un tren. Micul Phil începu să rida slab, dar cu o plăcere vădită. Nu încăpea îndoială; miracolul se înfăptuise cu adevărat.
• Elinor se întoarse cu puţin lapte şi o farfurioară cu jeleu. Obrajii ei îşi recăpătaseră culoarea, ochii îi străluceau, iar faţa, în ultimul timp trasă şi rigidă, îşi redobîndise instantaneu toată capacitatea de expresie. Parcă ar fi reînviat brusc.
— Vino şi uită-te la elefanţi, spuse micul Phil. Sînt foarte caraghioşi! între fiecare înghiţitură de lapte şi linguriţă
de jeleu, Philip trebuia să-i arate ultimele adăugiri la peisajul supraîncărat
— balene în mare, pescuitori de perle ciupiţi de languste, două submarine luptîndu-se, un hipopotam într-un balon, un vulcan 'n erupţie, tunuri, un far şi o mulţime de porci.
— De ce nu-mi vorbeşti? întrebă deodată copilul. Se priviră.
449
— Nu ne aude, spuse Philip.
Expresia de fericire a lui Elinor se întunecă momentan.
— Poate că mîine ne va auzi, spuse ea. Dacă orbirea a dispărut azi, de ce să nu treacă şi surzenia mîine?
— De ce şoptiţi? întrebă copilul.
Ca răspuns îl sărută şi îi mîngîie fruntea.
— Nu trebuie să-l obosim, spuse în cele din urmă Elinor. Cred că ar trebui să doarmă. îi bătu perna, îi netezi cearşafurile şi se aplecă peste el. — La revedere, scumpule. Copilul putea cel puţin să-i răspundă la zîmbet.
EJinor trase, perdelele şi ieşi împreună cu Philip în vîrful picioarelor. Pe coridor, se întoarse şi-l aşteptă. Philip o luă de talie, iar Elinor se lipi de el, suspinînd adînc.
— începuse să-mi fie teamă că acest coşmar nu se va mai sfîrşi, spuse ea. Pînă în ultima clipă.
In acea zi, dejunul li se păru o sărbătoare a învierii, un adevărat Paşte. Biata domnişoară Fulkes, la care disperarea se manifestase cu simptomele unei răceli straşnice, însoţite de coşuri, recapătă un aspect uman; acum era iarăşi în stare să izbucnească în ris la glumele şi la anecdotele lui John Bidlake, care reînviase şi el. Bătrînul pictor intrase, frecîndu-si mîinile.
— Ce peisaj splendid! exclamase el aşezîndu-se la masă. Atu de zemos, de suculent, dacă înţelegi ce vreau să
spun, atît de cărnos -r* asta-i expresia. îţi lasă gura apă cînd îl priveşti. Poate din cauza asta mi-e o foame atît de grozavă.
— Uite-ţi supa, spuse doamna Bidlake.
— Nu-ţi închipui că pot să pictez o dimineaţă întreagă, iar după asta să înghit o supă! în ciuda protestelor celorlalţi, insistă să i se dea un cotlet.
Ştirea că micului Phil îi mergea mai bine îi mări satisfacţia. (Bătu în lemn de trei ori, cu amîndouă' mîinile deodată). De altfel, ţinea sincer la nepoţelul său. începu să vorbească, redevenind acel Bidlake gargantuan.
Domnişoara Fulkes rise atît de tare la una din anecdotele lui despre Whistler, încît se înecă şi trebui să-şi ascundă
faţa în şervet. Pînă şi zîmbetul binevoitor al doamnei Bidlake trăda o vagă ilaritate.
Fe la ora trei, John Bidlake începu să simtă din nou în regiunea diafragmei jena obişnuită, devenită parcă mai acută. II zguduiră sughiţuri spasmodice. încercă să picteze, dar plăcerea se destrămase. Sînii Dianei şi crupele îngerilor îşi pierduseră
450
toată atracţia. „O uşoară obstrucţie a pilorului." Frazele profesionale ale lui Sir Herbert îi reveniră în memorie.
„Conţinutul stomacului. . o oarecare dificultate cînd mîncarea trece în duoden." După un sughiţ foarte violent, abandonă pensulele şi intră în casă să se culce.
— Unde-i tata? întrebă Elinor cînd coborî să bea ceaiul. Doamna Bidlake dădu din cap îngrijorată.