— Se simte iarăşi rău.
— Vai, săracul!
Se lăsă o tăcere, de parcă moartea s-ar fi aflat deodată alături de ei în odaie. „La urma urmei, e bătrîn, îşi spuse Elinor; moartea e inevitabilă." Poate că i se agravase starea; însă micul Phil se simţea mai bine, doar asta conta, în fond. începu să-i vorbească mamei despre grădină. Philip îşi aprinse o ţigară. Se [auzi o bătaie în uşă. Era fata din casă cu un mesaj din partea sorei Butler; li se cerea să vină numaidecît sus.
Convulsiile fuseseră foarte violente; corpul epuizat nu mai avusese destulă forţă. Pînă să ajungă în odaia copilului, micul Phil murise.
iţi* • *
Capitolul XXXVI
Misterul Webley, cum se grăbiseră ziarele să-l numească, era impenetrabil. Nu exista nici un indiciu. La birourile
„Englezilor liberi" nimeni nu ştia nimic. Webley plecase la ora obişnuită şi cu mijlocul lui uzual de transport. N-avea obiceiul să vorbească subordonaţilor despre chestiunile lui personale; nu spusese nimănui unde se duce.
Odată plecat de la birou, nimeni nu-i mai văzuse automobilul din momentul cînd Webley îi spusese şoferului că
e liber, şi pînă în clipa cînd sergentul din Piaţa St. James începuse să se întrebe, pe la miezul nopţii, cît timp va mai rămîne maşina singură. Nimeni nu observase cînd fusese parcată, nimeni nu-l văzuse pe cel de la volan cînd se dăduse jos. Singurele amprente digitale de pe caroserie şi volan aparţineau mortului. Persoana care condusese maşina, după asasinat, purtase evident mănuşi. Nu, nu exista nici un indiciu. Lipsea cu desăvîrşire orice dovadă
directă. Pe căi ocolite, poliţia făcuse tot ce-i stătuse în putere. Faptul că mortul nu fusese jefuit părea că
constituie un indiciu precis că motivul crimei era de ordin politic. *La birourile „Englezilor liberi" fu găsită o întreagă colecţie de scrisori de ameniţare. Webley primea vreo două-trei în fiecare săptărhînă. „Lectura mea favorită", îi plăcea să spună. Se făcu o anchetă pentru a descoperi pe autorii scrisorilor. Doi evrei de origină rusă, locuind în suburbia Houndsditch, un dactilograf din Nottingham şi doi studenţi fanatici de la Colegiul Baliol al Universităţii Oxford fură identificaţi şi arestaţi, dar li se dădu drumul aproape imediat. Zilele treceau. Asasinii rămîneau nedescoperiţi. Interesul publicului pentru crimă continua să fie aţîţat. O parte din ziarele partidului conservator afirmau făţiş că guvernul liberal-laburist dăduse ordine poliţiei ca afacerea că nu fie investigată prea îndeaproape. „Ucigaşii sînt protejaţi". „Socialiştii se tem de lumină." „Politica trece înaintea celor Zece Porunci."
Titlurile articolelor erau violente. Crima servea perfect politica opoziţiei. Ziarul Daily Mail oferi o răsplată de zece mii de lire sterline oricui va da informaţii ce vor duce la arestarea asasinilor lui 452
Webley. între timp, numărul „Englezilor liberi" se dubla de la o săptămînă la alta. „Sînteţi de acord cu asasinatul? Dacă nu. înrolaţi-vă în «Organizaţia Englezilor liberi»." Pancartele de pe gardurile ce-împrejmuiau clădirile în construcţie atrăgeau toate privirile. Cete de „Englezi liberi" în uniformă ori în haine civile cutreierau Londra, făcînd propagandă pentru recrutări, organizînd demonstraţii patriotice şi investigînd ca detectivii amatori. Profitară de ocazie ca să bată zdravăn mai mulţi cetăţeni, cu ale "căror păreri nu erau de acord. în suburbiile Tottenham şi East Ham dădură adevărate lupte împotriva mulţimii ostile; răniră mai mulţi poliţişti. La funeraliile lui Everard, o procesiune lungă de cinci kilometri, compusă din oameni îmbrăcaţi în uniforme verzi, urmă coşciugul pînă la groapă.
Spandrell citea toate ziarele în fiecare dimineaţă. Ce farsă! Ce comedie nemaipomenită! Lui Illidge, plecat în Lancashire să stea cu mama lui, îi trimisese o carte poştală reprezentîndu-l pe Everard în uniformă, călare pe calul lui alb; prăvăliile erau pline de fotografii; vînzătorii ambulanţi le vindeau pe stradă. „Un leu mort pare mai primejdios decît un cîine în viaţă, scrise el pe dos. Dumnezeu a fost întotdeauna un farsor."
Cea mai bună glumă a lui Dumnezeu, în ce .îl privea pe Spandrell, e că Dumnezeu nu exista. Pur si simplu nu exista. Nici Dumnezeu, nici diavolul. Căci dacă diavolul ar exista, ar exista şi Dumnezeu.
Nu-i rămăsese decît amintirea unei prostii sordide şi dezgustătoare, care însă generase un balamuc imens. Mai întîi totul se redusese la o chestiune de lăzi de gunoi, o farsă. Poate că diavolul reprezenta tocmai spiritul lăzilor de gunoi. Iar Dumnezeu? în acest caz, Dumnezeu reprezenta pur şi simplu absenţa lăzilor de gunoi.
„Dumnezeu nu există separat de noi. nici deasupra şi nici în afara noastră." îşi aduse aminte de vorbele rostite odată de Rampion. în orice caz, nici un aspect al lui Dumnezeu, folositor şi important pentru omenire, nu se află
deasupra sau în afara noastră. Dumnezeu nu se află nici înăuntrul nostru — în sensul în care protestanţii folosesc fraza — adică ascuns în imaginaţie, în sentimente, în intelect, şi chiar în suflet. El există, fireşte, şi în alte locuri.
Există însă şi înăuntrul nostru, aşa cum o bucăţică de pîine există în tine după ce-ai mîncat-o. Dumnezeu se află
chiar în trupul tău, în sîngele, maţele, inima, pielea şi în şalele tale. Dumnezeu este rezultatul total, spiritual şi fizic al oricărui g'înd sau acţiuni importante pentru viaţă, a-l oricărei legături vitale cu lumea. Dumnezeu este o calitate de acţiuni şi de relaţii
453
— o calitate pe care o simţi şi o cunoşti prin experienţă. Oricum, la asta se reduce Dumnezeu pentru -scopurile noastre, pentru scopul de a trăi. Fiindcă, desigur, în scopul de a cunoaşte şi de a face speculaţii, Dumnezeu mai poate exista şi într-o mulţime de alte lucruri. Poate să fie Stînca Epocilor, acel Jehova din Vechiul testament; poate fi orice vrei. Dar ce legătură au toate acestea cu noi, fiinţe vii, cu trup. Nici una, absolut nici una, afară de aceea de a ne face rău. în clipa cînd îngădui ca adevărul meditativ să ia locul adevărului pe care-l simţi instinctiv că e o călăuză pentru existenţă, distrugi absolut totul. Spandrell protestă. Oamenii trebuie să aibă credinţe absolute, trebuie să se ghideze după semne externe fixe.
— Muzica există, spusese el în concluzie, chiar dacă tu personal n-ai nici un interes pentru ea. Trebuie să-i admiţi existenţa în mod absolut, în atara propriei tale capacităţi de a asculta şi de a simţi plăcere.
— Din punct de vedere speculativ şi teoretic, da. N-ai decît să o admiţi. Dar nu trebuie să îngădui cunoştinţelor teoretice a influenţa asupra vieţii practice. în mod abstract, ştii că muzica există şi e frumoasă. Dar nu-i nevoie să pretinzi, cînd auzi muzica lui Mozart, că te cuprinde un fals entuziasm, un delir. Dacă o faci, devii unul din acei snobi idioţi, cu pretenţia că înţeleg muzica, întîlniţi îndeobşte la Lady Edward Tantamount, oameni incapabili să deosebească muzica lui Bach de cea a lui Wagner, dar căzînd în extaz de îndată ce viorile încep să
cînte. Tot aşa se întîmplă şi cu Dumnezeu. Lumea e plină de snobi bigoţi. Oamenii care nu sînt complet vii, care n-au înfăptuit niciodată un act vital, care n-au nici o legătură vie cu ceva, oameni lipsiţi de cea mai elementară
cunoştinţă personală sau practică a ceea ce este Dumnezeu. îi vezi jucînd teatru în biserici, gungurindu-şi rugăciunile, pervertindu-se, distrugîndu-şi în întregime viaţa lor nenorocită, acţionînd conform voinţei unei abstracţii imaginate arbitrar şi căreia le place să-i dea numele de Dumnezeu. O bandă de snobi bigoţi. Sînt la fel de groteşti şi merită acelaşi dispreţ ca snobii muzicali din saloanele lui Lady Edward. Nimeni n-are însă destulă