minte ca să le-o spună. Lumea admiră pe snobii bigoţi pentru că ar fi creştini buni şi pioşi, cînd de fapt nu sînt decît nişte mortăciuni cărora ar trebui să le tragi una în dos, sau să le suceşti nasul spre a-i trezi şi readuce la viaţă.
Spandrell se gîndise la această conversaţie în timp ce-i scria lui Illidge cartea poştală. Dumnezeu nu există, diavolul nu există; nu mai există decît amintirea unei încăierări josnice printre lăzile de gunoaie, o libarcă ce scormoneşte prin lăzile de
454
gunoaie. Un snob bigot — aşa l-ar numi Rampion. O libarcă ce scormoneşte prin bălegar în căutarea unui Dumnezeu inexistent.
■Ba nu, ba nu. Dumnezeu există, în afara lui — o fiinţă absolută. Cum poţi să-ţi explici altfel eficacitatea rugăciunilor — căci erau eficace; cum poţi să-ţi explici providenţa şi destinul? Dumnezeu fcxistă, dar se ascunde. Se ascunde cu premeditare. Ar trebui să-i forţezi să iasă din bîrlog, din bîrlogul lui abstract şi absolut şi
I să-l obligi să devină o calitate a acţiunilor personale, simţite şi experimentate. Ar trebui scos cu forţa de pe poziţia lui din afara şi de. deasupra noastră şi plasat pe o poziţie lăuntrică. Dumnezeu este însă
un farsor. Spandrell îl conjurase violent să apară; prin aburii sîngerii ai sacrificiului, care datorită
forţelor magice urma să-l scoată la iveală pe Dumnezeu, nu apăruse însă decît o ladă de gunoi. Eşecul incantaţiei constituia o probă că Dumnezeu exista în afara lui Spandrell. Unui om nu i se întîmplă decît ce este pe măsura lui. Lada de gunoi e atrasă de lada de gunoi, bălegarul e atras de bălegar. Nu reuşise să-l forţeze pe Dumnezeu să treacă din afara noastră în interiorul
jbostru. Apariţia lăzii de gunoi confirma realiatea lui Dumnezeu ca o providenţă, ca un destin.
Dumnezeu acorda sau refuza graţia divină, Dumnezeu era salvatorul sau distrugătorul predestinat. Lui Spandrell îi fuseseră destinate lăzile de gunoi.
iAcordîndu-i din nou lăzi de gunoi, farsorul providenţial se muljumea să fie constant în principiile lui.
fntr-o bună zi îl întîlni pe Philip Quarles la Biblioteca Londrei.
— Mi-a părut foarte rău de băieţelul tău, spuse el. Philip mormăi ceva şi păru stingherit ca şi cînd s-ar fi aflat
Bptr-o situaţie penibilă. Nu putea suferi ca cineva să se amestece Bn durerea lui îngrozitoare. îi aparţinea, tainică, sacră. Suferea, cînd vorbea despre ea, se ruşina.
— A fost o grozăvie cu totul nejustificată, spuse el ca să schimbe cursul conversaţiei de la problemele particulare şi personale, la cele de ordin general.
— Toate grozăviile sînt nejustificate. Cum suportă Elinor? întrebarea era directă şi trebuia să
răspundă.
— Foarte greu. Dădu trist din cap. — A distrus-o complet. „De ce?" se întrebă el; vocea îi suna atît de straniu, de ireal, şi era atît de goală.
— Şi acum ce-aveţi de gînd?
— Plecăm în străinătate peste cîteva zile, dacă Elinor va fi în stare să călătorească. Cred că la Siena.
Apoi poate la mare, undeva în Maremma. Discuţia asupra acestor detalii geografice îl calma.
455
— Renunţaţi va să zică la viaţa domestică în Anglia, spuse Spandrell după o scurtă pauză.
— Nu mai avem nici un motiv să mai rămînem. Spandrell dădu încet din cap.
— îţi mai aminteşti conversaţia noastră la club, cu Illidge şi Walter Bidlake? Nu ţi se întîmplă decît ce este pe măsura ta. Viaţa la ţară în Anglia nu este pentru tine. Aici nu te poţi realiza. Ţi s-au pus piedici. Fără nici o milă, Dumnezeule! Providenţa foloseşte nu numai mijloacele cinstite, ci şi josnice. Să fii mereu pe drumuri, fără
să te stabileşti nicăieri, să fii un spectator, iată ce ţi se potriveşte ţie. Eşti forţat să faci ceea ce este pe măsura ta.
Urmă o tăcere. — Sau să trăieşti într-o mocirlă, ca mine. Orice aş face, oricît m-aş strădui să scap, rămîn în mocirlă. Cred că acolo voi rămîne întotdeauna. „Da, întotdeauna", continuă ei, în gînd. îşi jucase ultima carte şi pierduse. Nu, nu era ultima carte; mai rămăsese una. Penultima. Va pierde şi cu "ultima?
Capitolul XXXVII
Spandrell insistă farte mult să vină cît mai urgent. Trebuia negreşit să audă Heilige Dankgesang eines genesenen an die Gottheit, in der lydischen Tonart.1
— Nu veţi putea înţelege nimic pînă ce n-o veţi auzi, declară el. Dovedeşte totul fără putinţă de negare
— existenţa lui Dumnezeu, sufletul, bunătatea. Este unica dovadă adevărată care există; unica, fiindcă
Beethoven era singurul om. care îşi putea exprima cunoştinţele. Trebuie să veniţi.
— Cu cea mai mare plăcere, spuse Rampion, dar.. _ Spandrell îl întrerupse.
— Am auzit ieri din întîmplare că a fost înregistrat pe discuri Cvartetul în la minor. M-am grăbit să cumpăr un patefon ca şi discurile, special pentru tine.
— Pentru mine? De ce această generozitate?
— Nici o generozitate, răspunse Spandrell rîzînd. Nu-i decît egoism. Vreau să auzi şi să-mi confirmi părerea.
— De ce?
— Fiindcă cred în tine, şi dacă o confirmi, voi crede şi eu în mine.
— Ce om! spuse Rampion ironic. Ar trebui să te faci catolic şi să-ţi găseşti un duhovnic.
— Trebuie să vii. Vorbea serios.
— Dar nu acum, spuse Mary.
— Nu pot astăzi, o îngînă soţul ei, care se întreba, în acelaşi timp, de ce insista Spandrell atît de straniu? Ce-o fi cu el? Felul de a se mişca, de a vorbi, privirea lui. . Nervozitatea lui. — Am o mulţime de treabă azi după-
amiază.
— Atunci mîine.
„Parcă ar fi beat", îşi spuse Rampion.
1 Mulţumiri pioase în tonalitatea lydiană, adresate zeităţii de către un om care s-a însănătoşit (germ.).
457
— De ce nu poimîine? întrebă el. Mi-ar conveni mai mult. Iar aparatul n-o să zboare la cer între timp.
Spandrell rinji.
— Nu, dar s-ar putea să zbor eu, spuse el. Cel mai tîrziu poimîine am dispărut.
— Nu ne-ai spus că pleci, spuse Mary. Unde te duci?
— Cine ştie? răspunse Spandrell, rînjind din nou. Tot ce ştiu eu e că n-am să mai fiu pe-aici.
— Bine, spuse Rampion care îl privise mirat, atunci să zicem,, mîine. „De ce-o fi aşa de melodramatic?" se întrebă el. Spandrell îşi luă rămas bun.
— Ce-o fi cu el? exclamă Rampion după plecarea lui Spandrell.
— N-am observat nimic deosebit de ciudat, răspunse Mary. Rampion schiţă un gest de enervare.
— Tu n-ai observa nici Judecata de apoi, spuse el. N-ai văzut cum încerca să-şi stăpînească
enervarea? Parcă era capacul unei tigăi pe foc — aşa se stăpînea. Şi maniera lui melodramatică de-a ride. Parc-ar fi fost intrigantul dintr-o piesă.
— Crezi că se prefăcea? spuse Mary. Juca teatru ca să ne distreze?
— Nu, nu. Era absolut sincer. Dar cînd intri cu totul în pielea unui personaj negativ dintr-o melodramă, începi inevitabil să te porţi ca intrigantul respectiv. Joci un rol fără să vrei.
— In ce scop face pe intrigantul?
— De unde dracu să ştiu? spuse Rampion enervat. Mary se aştepta întotdeauna ca soţul ei, printr-o intuiţie tainică şi magică, să ştie totul. încrederea ei îl amuza, uneori ti făcea plăcere, alteori însă îl plictisea. Crezi că sînt duhovnicul lui Spandrell?