— N-are rost să te superi.
— Din contră, spuse Rampion, ar trebui să mă supăr pentru orice. Dacă-ţi păstrezi calmul înseamnă că
stai mai întotdeauna cu ochii închişi şi că eşti pe jumătate adormit. Ce s-ar întîmpla dacă am fi tot timpul treji, Dumnezeule! N-ar mai rămîne multe farfurii nesparte. Se îndreptă spre atelier.
Spandrell mergea încet de-a lungul Tamisei, de la Chelsea spre răsărit, fluierînd frazele iniţiale ale tonalităţii lydiene din Heilige Dankgesang. Relua mereu motivul. Fluviul se pierdea într-un abur fierbinte. Muzica era ca apa într-un ţinut complet uscat. După atîţia ani de secetă, în fine un izvor, o fîntînâ. O maşină de stropit trecu zgomotos, lăsînd în urmă un duş. artificial. Praful ud avea un miros plăcut. Această muzică era o dovadă, cum îi spusese lui Rampion. în rigolă un mic torent 458
ducea repede spre gaura canalului un pachet de ţigări mototolit şi o coajă de portocală. Spandrell se opri din fluierat. Oroarea esenţială. Ca şi cum ar fi cărat gunoaie; iată ce reprezentase pentru el. O
operaţie scîrboasă şi neplăcută, cum ar fi curăţatul unei latrine. Mai mult stupidă decît îngrozitoare, de o stupiditate de nedescris. Muzica dovedea existenţa lui Dumnezeu. Dar numai atît timp cît cîntau viorile. Cînd arcuşurile se ridicau de pe corzi, ce mai rămînea? Gunoaiele şi stupiditatea, seceta nemiloasă.
Pe Vauxhall Bridge Road cumpără de un şiling hîrtie de scris şi plicuri. Comandă o ceaşcă de cafea şi o gogoaşă, şi se aşeză la o măsuţă într-o ceainărie. Cu un capăt bont de creion scrise cele ce urmează:
„Către Secretarul General, mîine la ora cinci d.a., ucigaşul lui Everard Webley se va afla la nr. 37 pe strada Catskill, Londra S.W. 7. Apartarnentul este la etajul doi. Omul va răspunde probabil personal la sonerie. E înarmat şi capabil de un act disperat."
Reciti scrisoarea şi îşi aminti de mesajele scrise cu cerneală roşie, imitînd sîngele şi compuse sub influenţa poveştilor publicate în foileton de revistele Chums, şi B.O.P.1; prin aceste scrisori, el şi Pokinghorne-junior speraseră să sperie, dacă nu chiar să o îngrozească pe domnişoara Veal, intendenta pensionului. Fuseseră descoperiţi şi denunţaţi directorului şcolii. Bătrinul Nosey2 le dăduse cîte trei lovituri de bastonja fund. „E înarmat şi capabil de un act disperat." Exact" stilul lui Pokinghorne. Dar dacă nu-i avertiza, n-aveau să vină înarmaţi cu revolvere. Şi atunci nu se va întîmpla^ nimic. Nu se va întîmpla nimic. „Să dăm drumul scrisorii." împături foaia şi o puse în plic. O prostie eSenţială, ca şi o obscenitate şi o stupiditate esenţială. Scrise lăbărţat adresa destinatarului.
— Uite c-am sosit! spuse Rampion cînd Spandrell le deschise uşa în după-amiaza următoare. Unde e Beethoven? Unde e faimoasa dovadă a existenţei lui Dumnezeu şi a superiorităţii moralei lui Isus?
— Intraţi. Spandrell îi conduse în salonaş. Gramofonul se afla pe masă. Vreo patru, cinci discuri erau răspîndite lîngă aparat. — Iată începutul părţii lente, continuă Spandrell, luînd unul din discuri. N-o să
vă plictisesc cu restul cvartetului. E splendid Heilige Dankgesang este partea cea mai importantă, învîrti manivela care punea gramofonul în mişcare; discul
' Revistele Chums (Bunii prieteni) şi B.O.P. (Boy's Own Paper — Ziarul special al băieţilor) erau publicate anume pentru elevii de liceu. 2 Nosey (engl.), năsosul.
459
începu să se învîrtească; lăsă acul în âdînciturile discului. O singură vioară scoase o notă lungă, apoi o alta la o sextă mai sus, cobori la quintă (în vreme ce vioara a doua o luă din punctul de unde pornise prima), apoi sări spre octavă, şi rămase suspendată timp de două lungi bătăi. Cu mai mult de o sută de ani în urmă, Beethoven, complet surd, auzise muzica imaginară a unor instrumente de corzi, exprimînd gîndurile şi sentimentele lui cele mai intime. Făcuse semne cu cerneală pe o hîrtie liniată. Un secol mai tîrziu, patru unguri reproduseseră, după textul tipărit al mîzgăliturilor lui Beethoven, această muzică pe care Beethoven nu o auzise decît în imaginaţie. Şanţurile în spirală de pe suprafaţa lăcuită a discului îşi reaminteau ce cîntaseră ungurii. Memoria artificială se învîrtea, un ac se mişca în adîncituri, şi printre zgîrieturi şi răcnete, care imitau zgomotole surzeniei lui Beethoven, simbolurile sonore ale convingerii şi ale emoţiilor sale izbucniră tremurind în aer. încet, foarte încet, melodia se desfăşura. Arhaicele armonii lydiene pluteau în aer. O muzică lipsită de pasiune, transparentă, pură şi cristalină, ca o mare tropicală, ca un lac alpin. Apă peste apă, linişte alunecînd peste linişte; o conciliere a orizonturilor plane şi a întinderilor fără valuri; un contrapunct de seninătăţi. Totul era limpede şi strălucitor; nici o brumă, nici un amurg vag. Calmul unei contemplări liniştite şi entuziaste, şi nu al unei toropeli sau al somnului. Seninătatea unui convalescent care îşi revine după un acces de friguri şi se regăseşte, nou-născut, într-o împărăţie a frumuseţii. Febra era însă „febra căreia i se zicea viaţă", iar renaşterea se petrecea pe altă lume; frumuseţea avea ceva nepămîntean^, seninătatea convalescentului era pacea lui Dumnezeu. înlănţuirea melodiilor lydiene reprezenta cerul.
Treizeci de măsuri lente clădiseră cerul, cînd, deodată, caracterul muzicii se schimbă De la un arhaism îndepărtat, deveni modern. Armoniile lydiene fură înlocuite de cele ale cheii majore corespunzătoare.
Ritmul se acceleră. O nouă melodie făcea salturi şi sărituri, dar nu peste munţii raiului, ci peste cei pămînteşti.
— Neue Kraft fiihlend1, cită Rampion într-o şoaptă după text. Convalescentul se simte mai bine; muzica însă nu nu i e atît de divină.
Noua melodie vibra încă cincizeci de măsuri, şi se termină înăbuşită de zgîrieturile acului. Spandrell ridică braţul patefonului şi opri aparatul.
Cu o nouă Torţă (germ.).
460
— Partea lydiană reîncepe pe cealaltă faţă. explică el. învîrtind manivela aparatului. Urmează alte pasaje vioaie, în la major. Apoi muzica rămîne lydiană pînă la sfîrşit, devenind din ce în ce mai frumoasă. Nu găseşti că e splendidă? Se întoarse către Rampion. Nu e o dovadă?
Rampion dădu afirmativ din cap.
— E într-adevăr splendidă. Dar singurul lucru pe care-l dovedeşte, după cîte am auzit, e că bolnavii pot fi foarte slabi. Este arta unui om care şj-a pierdut trupul.
— Dar care şi-a descoperit sufletul.
— De acord, zise Rampion, bolnavii sînt foarte spirituali, tocmai fiindcă nu mai au toate atribuţiile bărbăţiei.
Din acelaşi motiv eunucii sînt amanţi foarte spirituali.
— Beethoven nu era eunuc.
— Ştiu. Dar de ce a încercat să fie? De ce şi-a făcut un ideal în viaţă din castrarea şi ignorarea trupului? Ce e această muzică? Nimic altceva decît un imn adus eunucilor. Admit că e foarte frumoasă. N-ar fi putut să-şi aleagă însă ca subiect ceva mai uman decît castrarea?
Spandrelk oftă.
— Pentru mine e o viziune plină de beatitudine, e divină.
— Nu e pămînteană. Tocmai de asta mă plîngeam.
— Dar un om nu şi-ar putea imagina cerul, dacă ar vrea? întrebă Mary.
— Desigur, atît timp cît nu ar pretinde că imaginaţia este ultimul cuvînt în privinţa adevărului, frumuseţii, înţelepciunii, virtuţii etc. Spandrell vrea să acceptăm aceşti eunuci fără trup ca şi cînd ar reprezenta ultimul cuvînt. Pur şi simplu, refuz.