Marjorie scoase o batistă şi începu să-şi şteargă ochii. Walter se ruşina de gîndurile lui josnice. Ea era de vină, din cauza ei se simţea ruşinat. Ar fi trebuit să rămînă lîngă Carling. O aventură ar fi fost deajuns. Şi-ar fi petrecut după-amiezile într-un atelier de pictor. Ar fi fost romantic.
,
„De fapt, eu âm insistat să-şi lase soţul." «- „Ar fi trebuit să aibă atîta cap încît să refuze. Putea să-
şi închipuie că dragostea noastră n-o să ţină cît lumea." c Marjorie făcusese ce i se ceruse; renunţase la tot şi, de dragul lui, acceptase neplăcerile^sociale. Un alt şantaj. îl şantaja cu sacrificiul ei. îl scoteau din sărite obligaţiile pe care sacrificiile ei le reclamau de la onoarea şi decenţa lui.
„Dac-ar avea, într-adevăr, on'oâfe şi- decenţă nu mi-ar exploata sentimentele."
Exista însă copilul.
„Cum Dumnezeu a acceptat să rămînă însărcinată?"
Walter ura copilul, căci îi sporea răspunderea faţă de Marjorie, cît şi sentimentul de vinovăţie că o face să sufere. O privi cum îşi şterge faţa umezită de lacrimi. Din cauza sarcinii arăta extrem de urîtă şi îmbătrînită. Cum îşi putea închipui o femeie...? Nu, în nici un caz, nu! Walter închise ochii şi clătină
aproape imperceptibil din cap. Gîndul acesta odios trebuis izgonit cu orice preţ.
„Cum pot să mă gîndesc la aşa ceva?" se întrebă el.
— Mai stai, o auzi Walter din nou. Vocea ei stridentă, felul tărăgănat şi căutat de a vorbi îi deveniseră
de-a dreptul insuportabile. — Te rog, Walter, mai stai.
începură hohotească. Alt şantaj. „Cum putea să fie atît de josnică?" în' ciuda ruşinii şi, într-un fel din cauza ei, senzaţia penibilă pe care o încerca, în loc să dispară, se intensifică. Dezgustul faţă de ea crescu tocmai fiindcă Walter se ruşina de propria-i purtare. Senzaţia penibilă de ruşine, sila de sine, provocate tot de Marjorie, constituiau un alt motiv pentru a o detesta. Ura se transforma. în ruşine, iar ruşinea, la rîndul ei, alimenta şi mai mult ura.'
„Ah, de ce nu mă lasă în pace?" Ajunsese să dorească acest lucru cu furie, din răsputeri; exasperarea lui creştea tocmai fiindă trebuia stăpînuă. (Walter nu avea curajul brutal să-şi exprime sentimentele; îi părea rău de Marjorie şi, în ciuda a tot ce se întîmplase, ţinea la ea; era însă incapabil să-i vorbească
deschis, sincer şi brutal; cruzimea lui involuntară izvora din slăbiciune.)
„De ce nu mă lasă în pace?" Dacă l-ar fi lăsat în pace, Walter s-ar fi ataşat mai mult de ea, şi Marjorie ar fi fost mai fericită. Mult mai fericită. Ar fi fost spre binele ei. . Deodată, îşi dădu seama de ipocrizia lui. „Şi totuşi, de ce dracu nu mă lasă să fac ce vreau?"
1 Dar ce voia, în definitiv? O voia pe Lucy Tantamount. O voia iraţional, în ciuda idealurilor şi principiilor, o voia nebuneşte, în ciuda voinţei şi chiar a sentimentelor — căci nu o iubea pe Lucy; în fond, o ura. Un scop nobil poate justifica mijloace nedemne. Dar ce se întîmplă dacă scopul e nedemn? ' Din cauza lui Lucy o făcea pe Marjorie să sufere — pe Marjorie, care-l iubea, care se sacrificase pentru el, care era nefericită. Nefericirea ei era însă un şantaj.
— Rămîi cu mine astă-seară, îl imploră ea din nou, Walter era gata să cedeze rugăminţilor, să renunţe la serată
şi să rămînă acasă. Impulsul contrar se dovedi mai puternic. Răspunse cu minciuni — minciuni doar pe jumătate, mai rele decît cele adevărate, tocmai din pricina elementului de adevăr care le conferea o justificare ipocrită.
O strînse la piept. Gestul în sine era o altă ipocrizie.
— Draga mea, protestă el pe tonul prefăcut al adultului care roagă un copil să fie cuminte, trebuie să
merg neapărat, înţelege, are să vină şi tatăl meu acolo. Era adevărat. Bătrînul Bidlake lua totdeauna parte la seratele familiei Tantamount. — Şi am de discutat ceva cu el. Afaceri, adăugă Walter cu un aer vag şi important, trăgînd între ei, cu ajutorul acestui cuvînt magic, perdeaua de fum a intereselor ce privesc numai pe bărbaţi. „Minciuna, îşi spuse el, era destul de vizibilă, cu toată perdeaua de fum."
— N-ai putea să-l vezi altădată?
— E ceva important, răspunse el, clătinînd din cap. Şi, în afară de asta, adăugă, uitînd că mai multe pretexte sună mai puţin convingător decît unul singur, Lady Edward a invitat special pentru mine pe directorul unei edituri americane. Ar putea să-mi fie util, ştii bine ce sume imense plătesc. Lady Edward îi spusese că îl va invita pe american, bineînţeles dacă acesta nu apucase să se întoarcă în Statele Unite — ea se temea însă că ar fi plecat. — Plătesc ridicol de mult, continuă Walter, îngroşînd perdeaua de minciuni cu amănunte lipsite de importanţă. America este singura ţară din lume unde un scriitor poate primi mai mulţi bani decît merită.
încercă să rîdă. — Am mare nevoie de-o sumă mai importantă ca să acopăr cele două
lire pe care le primesc aci pentru o mie de cuvinte. O strinse şi mai tare în braţe şi se aplecă să o sărute. Ea îşi feri faţa. — Marjorie, o imploră el, te rog, nu mai plînge. Se simţea vinovat şi nefericit. Ah, de ce Dumnezeu nu-l lăsa în pace?
— Nu plînge, răspunse ea.Buzele lui întîlniră obrajii ei umezi şi reci.
— Marjorie, dacă aşa vrei tu, n-am să mai plec.
— Dar eu ţin morţiş să te duci, spuse ea, continuînd să-şi ferească faţa.
— Nu ţii. Am să rămîn acasă.
— Nici vorbă. Marjorie îl privi şi încercă să zîmbească. — Sînt o proastă. Ar fi stupid să ratezi ocazia de-a te întîlni cu tatăl tău şi cu americanul acela.
Folosite de ea ca argumente, propriile lui minciuni sunau şi mai fals şi neconvingător. Tresări aproape dezgustat.
— S-aştepte, răspunse Walter cu o voce plină de mînie. Era furios pe sine pentru că inventase asemenea minciuni (de
ce n-a fost în stare să-i spună cu brutalitate adevărul? în definitiv, Marjorie îl ştia), şi furios pe ea fiindcă i le reamintea. Ar fi vrut ca minciunile să se scufunde pe loc într-un hău al uitării, să dispară de parcă nu ar fi fost rostite niciodată.
— Nu, nu, trebuie să te duci. Am fost o proastă. îmi pare rău.
La început, Walter se împotrivi; refuză să mai plece şi insistă să rămînă acasă. Cum primejdia dispăruse, îşi putea permite luxul să insiste. Era limpede că Marjorie vorbise serios cînd luase hotărîrea de a-l lăsa să se ducă la serată. I se oferea prilejul să facă pe nobilul şi pe mărinimosul fără să-l coste prea mult, de fapt, aproape pe gratis. Ce farsă odioasă! Intră totuşi în joc. în cele din urmă consimţi să plece, ca şi cum i-ar fi făcut un mare hatîr că nu rămîne acasă. Marjorie îi înnodă fularul de mătase, îi aduse jobenul şi mănuşile, şi îl sărută uşor la despărţire, mimînd cu îndrăzneală buna dispoziţie. Avea mîndria şi codul ei de onoare în materie de dragoste şi, în ciuda nefericirii şi a geloziei , se crampona de principiile ei: Walter trebuia să fie liber şi ea n-avea nici un drept să se amestece în chestiunile care nu o priveau. Pe de altă parte, era şi mai înţelept să nu se amestece.
Cel puţin aşa spera ea.
Walter închise uşa în urmă şi ieşi în răcoarea nopţii. Un ucigaş fugind de la locul crimei, de lingă victimă, şi încercînd să se lepede de milă şi de remuşcâri, nu s-ar fi simţit mai uşurat. Ajuns în stradă, răsuflă adînc. Era liber. Scăpase de amintiri ş^ de presimţiri. Cîteva ore era liber să ignore existenţa trecutului sau a viitorului.