Liber să trăiască pe placul lui, indiferent de
10
locul unde se afla. Se amăgea, închipuindu-şi că este liber; amintirile nu-i dădeau pace. Nu era uşor să
scapi. Vocea ei îl urmărea. „Dar eu ţin morţiş să te duci." Fapta lui echivala cu o înşelătorie, cu o crimă. „Ţin morţiş." Pe ce ton nobil protestase! Cu ce aer mărinimos acceptase în cele din urmă! Nu era numai crud, dar se complăcea şi într-un joc dublu.
„Doamne sfinte, spuse el încet-. Cum de-am fost în stare?" Era uimit şi scîrbit de fapta sa. „De ce pumnezeu nu-mi dă pace? De ce nu vrea să priceapă?" Din nou se simţi cuprins de o furie slabă şi inutilă.
Odinioară dorise altceva. Odinioară, singura lui ambiţie fusese să nu fie lăsat în pace. încurajase dragostea lui Marjorie. îşi aminti căsuţa dintre dealurile golaşe, unde luni de zile .locuiseră singuri. Ce perspectivă aveau asupra ţinutului Berkshire! Din păcate, satul cel mai apropiat se afla la trei kilometri. Ce greu atîrna rucsacul plin de alimente! Şi ce noroi cînd ploua! Şi găleata care trebuia scoasă din puţ! Puţul avea peste treizeci de metri adîncime. Nici măcar în momentele cînd nu se îndeletnicea cu treburi obositoare, cum ar fi fost scosul apei din fîntînă, nu se simţise cu adevărat mulţumit. Fusese oare fericit alături de Marjorie — atît de fericit cît îşi închipuise şi cum s-ar fi cuvenit în acele împrejurări? Lucrurile urmau să se desfăşoare ca în Epipsychidion1; nu se întîmplase aşa tocmai pentru că rîvniseră prea mult la asta, pentru că intenţionaseră să-şi modeleze sentimentele şi viaţa comună pe versurile lui Shelley.
• îşi aminti vorbele cumnatului său, Philip Quarles, într-o seară, cînd discutaseră despre poezie:
— Arta nu trebuie luată ad litteram.
— Nici chiar dacă dragostea este adevărată? întrebase Walter.
< — Riscă să devină prea adevărată. Pură ca apa distilată. Adevărul pur e nefiresc, e o abstracţie fără
corespondent în lumea reală. în natură întîlneşti permanent o mulţime de impurităţi amestecate cu adevărul esenţial. Arta emoţionează tocmai fiindcă respinge impurităţile vieţii adevărate. Nici o orgie autentică nu excită ca un roman pornografic. într-o carte de Pierre Louys2 toate fetele sînt tinere şi au un corp perfect. Nimeni nu sughiţe, nimănui nu-i miroase gura, nimeni nu-i 1 Poem filozofic de Percy Bysshe Shelley (1792—1882), conţinînd o expunere şi o apărare a dragostei libere între
„sufletele complimentare". Epipsychidion înseamnă în greaca veche „suflet peste suflet".
2 Pierre Louys (1870—1925), scriitor francez, autor de romane cu violent caracter erotic.
11
obosit, plictisit, nimeni nu-şi aminteşte brusc de facturi neachitate sau de scrisori de afaceri rămase fără răspuns, ca să întrerupă astfel clipele de mare fericire. Arta îţi provoacă o senzaţie, un gînd, un sentiment în stare pură, vreau să zic pură din punct de vedere chimic, nu moral, adăugase el rîzînd.
— Dar în Epipsychidion nu există pornografie, protestase Walter.
— E adevărat, dar din punctul de vedere al chimistului, poemul e la fel de pur. Cum e sonetul acela de Shakespeare?
„Nu-s ochii dragei mele stropi de soare, Şi roşul gurii ei nu-i de coral. De-i albă neaua, sînu-i oacheş pare Şi negrul păr i-e ca o sîrmă-n văl.
Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşii. Dar nu-i socot obrajii trandafiri. Şi-s balsamuri mai dulci să le miroşi ; Decît e boarea întregii sale firi."1
— Şi-aşa mai departe. Ai luat prea în serios pe poeţi şi uite ce ^a întîmplat. Să-ţi fie învăţătură de minte. ^
Fireşte, Philip avusese dreptate. Lunile petrecute în acea căsuţă n-avuseseră nimic comun cu Epipsychidion sau cu La Maison du Berger2. Se gîndi la puţ şi la drumul lung, şi chiar dacă Marjorie i-ar fi aparţinut în stare pură, la ce i-ar fi folosit? ' Ar fi fost poate mai insuportabilă decît cu unele impurităţi.
Rafinamentele ei, de pildă, aerul distant de femeie virtuoasă, diafană şi spiritualizată — toate astea, văzute de la distanţă şi teoretic, păreau admirabile. Ce se întîmpla însă cînd te apropiai şi treceai la fapte? Se îndrăgostise de aerul ei virtuos, de spiritualitatea ei rafinată, cultă şi diafană, se îndrăgostise şi de nefericirea ei, căci Carling, soţul lui Marjorie, era un tip imposibil. Mila făcuse din Walter un cavaler în slujba celor oropsiţi. îşi închipuise că dragostea înseamnă discuţii, că e o comunitate şi o camaraderie spirituală. Pe vremea aceea avea doar douăzeci şi trei de ani şi era de mare puritate, acea puritate a adolescenţei cînd dorinţele sexuale se răzvrătesc.
Tocmai absolvise Universitatea din Oxford, îndopat de poezie şi de elucubraţiile filozofilor şi misticilor. Iată
adevărata dragoste.
1 Shakespeare, Sonetul CXXX. traducere de Ion Frunzetti — Sonete. Editura Tineretului, 19b3.
2 Poem de Alferd de Vigny (1797—1863) dedicat vieţii liniştite şi idilice în mijlocul naturii.
12
Relaţiile sexuale nu contau, erau inevitabile, deoarece, din nenorocire, fiinţele omeneşti aveau un corp ce trebuia ţinut în frîu, pe cît posibil. Marea lui puritate ca şi impulsurile înflăcărate ale tinereţii, îndrumate în mod artificial spre imitarea purităţii îngereşti, îl făcuseră să admire puritatea rafinată şi calmă care, în cazul lui Marjorie, se datora unei răceli fireşti şi unei vitalităţi congenital scăzute.
— Eşti atît de bună, îi spusese el. Ţi-e atît de uşor să fii bună. Aş vrea să fiu la fel de bun ca tine.
Dorinţa lui echivala, fără ca să-şi dea seama, cu aceea de a fi pe jumătate mort. Aerul lui timid, sfios şi de o adîncă sensibilitate, ascundea o vitalitate puternică. îi venea greu, de fapt, să fie bun ca Marjorie.
încercase totuşi. între timp, îi admirase bunătatea şi puritatea. Devotamentul şi admiraţia ei îl emoţionaseră şi îl măguliseră — cel puţin pînă în clipa cînd bunătatea ei începuse să-l plictisească, să-l scoată din sărite.
îndreptîndu-se spre staţia de metrou Chalk Farm îşi aminti deodată o discuţie a tatălui său cu un şofer italian despre dragoste. (Bătrînul Bidlake avea un adevărul talent să-i facă pe oameni să vorbească, fie ei servitori sau chiar muncitori. Walter îl invidia pentru acest dar.) „Unele femei, spunea şoferul, sînt ţepene ca un garderob. Sono come cassettoni!" Ce picant ştia bătrînul Bidlake să povestească
anecdote! „Ce folos că e drăguţă, dacă trebuie să strîngi în braţe un garderob drăguţ? Ce sens are, pentru numele lui Dumnezeu?" (Iar Marjorie, reflectă 'Walter, nici măcar nu era drăguţă.) „Mie îmi plac, spunea şoferul, altfel de femei, chiar dacă sînt urîte. Iubita mea, mărturisise el, e altfel.^1 un frullina, proprio frullino", un drac de femeie. Iar bătrînul Bidlake clipise prin monoclu, ca un satir jovial, răutăcios şi bătrîn. Un garderob sau un drac de femeie? Walter trebui să admită că împărtăşea preferinţele şoferului. în orice caz, ştia din experienţa personală că (de cîte ori în dragostea „adevărată"
interveneau impurităţi sexuale) nu-i plăcea prea mult tipul de femeie-garderob. De la depărtare şi teoretic, puritatea, bunătatea şi spiritualitatea rafinată arătau admirabil. Dar la apropiere, şi în contact direct, erau mai puţin atrăgătoare. -Iar cînd mai aparţineau şi cuiva care nu te atrage, atît devotamentul cît şi admiraţia măgulitoare deveneau insuportabile. O urî confuz pe Marjorie pentru răceala, răbdarea şi aerele ei de martiră. Dragostea pentru Lucy avea ceva nebunesc şi neruşinat. Marjorie în schimb era foarte diafană şi pe jumătate moartă. Pe de o parte avea o scuză, de pe aWeTa de neiertat. Ultima alternativă i se păru mult mai gravă. Instinctele sexuale erau josnice, nedemne. Ce putea fi mai jalnic şi mai