25
raţională. Ţinuse capul sus, lucidă, ştiind ce vrea, mîndră şi ferindu-se de pasiunile tumultuoase — o stîncă deasupra valurilor. încercase mari satisfacţii în dragoste, dar niciodată în detrimentul situaţiei sociale. Era în stare să-şi contemple, detaşată, propriile satisfacţii; mintea ei clară şi voinţa de a-şi menţine situaţia socială rămăseseră în afara şi deasupra agitaţiilor senzuale. John Bidlake aproba talentul deosebit cu care Hilda ştia să se descurce.
— Slavă Domnului, Hilda, îi spusese el deseori, că eşti o femeie deşteaptă.
Femeile cărora nu le pasă de nimic şi se dedică exclusiv dragostei sînt o mare pacoste. Bildake o ştia prea bine, dintr-o experienţă personală. îi plăceau femeile; dragostea era o satisfacţie de care nu te puteai lipsi, dar nici o femeie nu merita să te vîri de dragul ei în complicaţii plictisitoare şi nici să-ţi ratezi viaţa pentru ea. Cu femeile proaste, care luau dragostea prea în serios, John Bidlake era nemilos de crud. Principiul său: „totul pentru dragoste" se înfrunta cu: „orice pentru o viaţă iiniştită". Din această dispută ieşise întotdeauna victorios. Luptînd pentru o viaţă liniştită nu se dăduse în lături de la nici un act, oricît de îngrozitor.
Hilda Tantamount iubea la fel de mult ca şi John Bidlake viaţa liniştită. Legătura lor ţinuse, destul de agreabil, mai mulţi ani şi se destrămase treptat. Fuseseră îndrăgostiţi nebuneşte şi rămăseseră prieteni buni, un fel de conspiratori, cum îi numeau unii, dar nişte conspiratori maliţioşi, strîns uniţi şi oricînd gata să se distreze pe seama celorlalţi. Acum rîdeau, sau mai degrabă bătrînul John, care nu putea suferi muzica, rîdea de unul singur. Lady Edward încerca să-şi păstreze ţinuta.
— Linişteşte-te odată, îi şopti ea.
— Dar nu pricepi că-i nemaipomenit de caraghios, insistă el.
— Ssst!
— Vezi că vorbesc în şoaptă.
Sîsîitul ei permanent îl scotea din sărite. —: Răgi ca un leu.
— Nu mă pot stăpîni, răspunse el agasat.
Cînd făcea efortul să vorbească în şoaptă, avea convingerea că vocea lui nu era auzită decît de cel căruia i se adresa. Nu-i plăcea să i se spună că se înşală.
— Astari bună, rag ca un leu! bombăni el indignat. Faţa i se lumină brusc din nou. — Ia uită-te, a mai sosit o întîrziată. Facem prinsoare că procedează la fel cu ceilalţi?
— Ssst, repetă Lady Edward.
26
John Bidlake o ignoră. Se uita- în direcţia intrării unde, în prag, ultima dintre întîrziate oscila încă între dorinţa de a se topi discret în masa tăcută a invitaţilor şi sentimentul datoriei mondene de a-şi face cunoscută gazdei prezenţa. Se uita jenată împrejur. Lady Edward îi zîmbi şi o salută peste mulţimea ce le despărţea, făcîndu-i cu capul un semn de bun venit şi înclinînd astfel lunga pană de struţ din păr.
întîrziata îi răspunse cu un zîmbet, îi trimise o bezea, duse un deget la buze făgăduind că va păstra tăcerea, arătă spre un scaun gol în partea opusă a sălii, îşi agită mîinile uşor, cu un gest menit să
exprime scuze fiindcă a întîrziat şi un mare regret că, nu are posibilitatea, date fiind împrejurările, să
vină şi să schimbe cîteva cuvinte cu Lady Edward, apoi fâcîndu-se mică de tot, ca să ocupe cît mai puţin spaţiu, înainta pe vîrful picioarelor, cu o precauţie nemaipomenită, prin gangul dintre scaune, spre locul liber.
Pe Bidlake îl cuprinse o veselie nebună. Repetase întocmai fiecare gest al sărmanei doamne. Bezelele i le înapoiase exagerat, iar la gestul ei de a-şi duce un deget la buze, el îşi acoperise gura cu toată palma.
Maimuţărise gestul de regret, amplificîndu-l grotesc pînă îl transformase într-o disperare caraghioasă.
Iar cînd doamna o luase din loc pe vîrful picioarelor, începuse să numere pe degete, să facă semnele care la Neapole sînt destinate să gonească spiritele rele, şi să-şi bată fruntea cu degetul. Se întoarse triumfător spre Lady Edward.
— Ţi-am spus eu, îi şopti el, şi întreaga-i faţă i se încreţi din cauza efortului de a se stăpîni să nu rîdă.
E ca într-un azil de surdomuţi. Sau ca o conversaţie cu pigmeii din Africa Centrală, îşi deschise gura şi îşi vîrî înăuntru degetul arătător întins; mimă mişcările cuiva care bea dintr-un pahar. — Mi-e foame, spuse el, mi-e foarte, foarte sete.
Lady Edward îşi agită penele de struţ în faţa lui.
între timp orchestra continua să cînte Suita în re minor -pentru flaut şi- corzi de Bach. Tînărul Tolley dirija cu obişnuita lui graţie inimitabilă, ondulîndu-se din şolduri ca o lebădă şi descriind prin aer cu braţele, ce păreau că plutesc, arabescuri bogate, ca şi cum ar fi dansat în ritmul muzicii. Vreo zece violonişti şi voloncelişti necunoscuţi îi urmau indicaţiile. Celebrul Pongileoni nu îşi dezlipea buzele de pe flaut. La fiecare mişcare a sa o coloană cilindrică de aer începea să vibreze; meditaţiile lui Bach se răspîndeau prin cadrilaterul în stil roman, în deschiderea Suitei, un largo, Johann Sebastian reuşise cu ajutorul buzelor lui Pongileoni şi al coloanei de aer să facă următoarea afirmaţie: „în lume există
lucruri măreţe şi nobile; există oameni născuţi regeşte; există cuceritori adevăraţi, stăpîni 27
de fapt ai pămîntului". Dar reflecţia următoare privea acest pămînt, vai! cît de complex şi nemăsurat.
Iată ce zicea în altegro-ul din Fugă: „Vă închipuiţi că aţi descoperit adevărul; viorile o anunţă
limpede, hotărît şi fără greş; l-aţi descoperit şi îl deţineţi triumfător. Dar el scapă din strînsoarea voastră şi ia o nouă înfăţişare sub arcuşurile violoncelelor, ca şi în acordurile coloanei de aer tremurătoare a lui Pongileoni." Părţile Suitei au viaţa, lor specifică; se ating, se intersectează şi se combină o clipă creînd o aparentă armonie, finală şi perfectă, pentru ca apoi să se despartă din nou.
Fiecare parte e izolată, de sine stătătoare şi individuală. „Eu am personalitatea mea, afirmă vioara, iar lumea se roteşte în jurul meu." „în jurul meu", cheamă violoncelul. „în jurul meu", insistă flautul.
Toate instrumentele au dreptate şi se înşală în aceeaşi măsură; dar nici unul din ele nu vrea să dea ascultare celorlalte.
Fuga umană are o sută optsprezece milioane de părţi. Sunetul provocat de ea reprezintă poate ceva pentru un statistician, dar nu reprezintă nimic pentru un artist. Numai analizînd una său două părţi, separat, artistul poate să înţeleagă ceva. Iată, de pildă, o anume parte, în care Johann Sebastian expune motivul. Rondeau-u\ începe cu o melodie încîntătoare şi simplă, aproape folclorică, evocînd o tînără
fată ce cîntă dragostea, singură şi cu o tristeţe înduioşătoare. O tînără fată cîntă printre dealuri, în timp ce norii trec pe deasupra, însingurat, ca unul din norii călători, un poet i-a ascultat cîntecul. Gîndurile lui formează Sarabanda ce urmează Rondeau-ului. Meditaţia poetului, lentă şi splendidă, se fixează
asupra frumuseţii lumii — în ciuda mizeriei şi a prostiei, asupra bunătăţii profunde a lumii — în ciuda tuturor relelor, şi asupra unităţii lumii — în ciuda uimitoarei ei. diversităţi. O frumuseţe, o bunătate şi o unitate pe care nici un studiu intelectual nu le poate scoate la iveală, nu le poate analiza, dar de a căror realitate spiritul omenesc e din cînd în cînd, pe neaşteptate şi covîrşitor, convins. E de ajuns ca o tînără fată să cînte singură sub nori pentru a-ţi forma această convingere. Chiar şi o dimineaţă