frumoasă e de ajuns. E oare o iluzie sau revelaţia unui adevăr foarte adînc? Cine ştie? Pongileoni sufla din flaut, violoniştii trăgeau cu arcuşurile date cu sacîz pe maţele de miei întinse, iar pe parcursul lungii Sarabande poetul îşi continua meditaţia splendidă şi optimistă asupra certitudinii lumii.
— Muzica asta a cam început să mă plictisească, şopti John Bidlake gazdei. Mai ţine mult?
Bătrînul Bidlake, lipsit de gust sau talent muzical, avea curajul s-o mărturisească. îi dădea mîna să
fie sincer. Cînd
28
pictai atît de bine ca el ce sens mai avea să te prefaci că-ti piace muzica, cînd de fapt n-o poţi suferi?
Se uită peste capetele ascultătorilor de pe scaune şi zîmbi.
— Parc-ar fi la biserică, spuse el.
Lady Edward protestă ridicîndu-şi evantaiul.
— Cine-i femeiuşcă în negru care-şi dă ochii peste cap şi se convulsionează ca Sfînta Tereza în extaz? continuă el.
— E Fanny Logan, îi răspunse şoptit Lady Edward, dar linişteşte~te odată.
— Oamenii discută despre tributul pe care viciul îl plăteşte virtuţii, perora John Bidlake fără să ţină
seama de sfaturile ei, cînd în zilele noastre totul e îngăduit şi nu se mai simte nevoia unei ipocrizii morale. Astăzi nu mai există decît ipocrizia intelectuala. Tributul plătit de filistini artei, nu-i aşa? Priveşte-i, toţi îl plătesc, prin tăcerea lor religioasă şi prin strîmbăturile lor pioase!
— Tu, cel puţin, ar trebui să fii mulţumit, că pe tine te plătesc în lire sterline, spuse Lady Edward, şi cu această ocazie te rog foarte mult ţine-ţi gura.
Bidlake simula un gest de groază, acoperindu-şi gura cu mîna. Tolley îşi undui braţele cu voluptate; Pongileoni suflă în flaut, violoniştii îşi plimbară arcuşurile, iar Bach. poetul, medita asupra adevărului şi frumuseţii.
Fanny Logan simţi că i şe urcă lacrimile în ochi. Se emoţiona uşor, mai ales cînd auzea muzică, iar cînd simţea o emoţie nu făcea nici un efort ca s-o înnăbuşe, ci i se dăruia din toată inima. Ce splendidă
era această muzică, ce tristă, şi totuşi cit de reconfortantă! O simţea ca pe un val de senzaţii delicioase, revărsîndu-se calm şi irezistibil prin toate meandrele obscure ale fiinţei ei. Pînă şi corpul îi vibra şi se legăna în ritmul şi unduirea melodiei. Se gîndea la soţul ei, iar imaginea lui îi fu adusă de valul muzicii; dragul de el, dragul de Eric; se împliniseră doi ani de cînd se stinsese; murise atît de tînâr.
Lacrimile o podidiră mai tare. îşi şterse ochii. Orchestra executa ceva infinit de trist şi totuşi mîngîietor. Ca să spunem aşa, muzica o împăcase cu gîndul morţii premature a lui Eric, cu suferinţele boalei, cu încercările lui de a se opune morţii — da, o împăcase cu toate acestea, exprimînd întreaga tristeţe a lumii, şi din adîncul tristeţii afirmase limpede, calm şi discret, că totul era oarecum în ordine şi acceptabil. Muzica încorpora tristeţea într-o fericire mai vastă, mai cuprinzătoare. Lacrimile continuau să urce în ochii doamnei Logan, lacrimi de fericire, de data aceasta, în ciuda tristeţii. Ar fi vrut să-i spună fiicei ei ce simţea, dar Polly era aşezată în altă parte. Doamna Logan îi vedea 29
ceafa, două rînduri de scaune mai în faţă, şi gîtul mic şi subţire, prins în colierul de perle pe care dragul de Eric i-l dăruise cînd Polly împlinise optsprezece ani, doar la cîteva luni înainte de moarte. Deodată, ca şi cînd ar fi simţit că mama ei o priveşte, ca şi cum i-ar fi înţeles sentimentele, Polly se întoarse şi îi zîmbj fugar. Fericirea tristă, provocată de muzică, a doamnei Logan fu desăvîrşită.
Dar nu numai ochii mamei ei se aţinteau asupra lui Polly. Aşezat strategic în spate, mai la o parte, Hugo Bidlake îi studia cu admiraţie profilul. Ce frumoasă era! Se întrebă dacă va avea curajul să-i spună că se jucaseră
împreună în parcul Kensington cînd fuseseră copii. Se gîndi să se apropie de ea la sfîrşitul audiţiei şi să-i declare cu îndrăzneală: „Ştii, noi am făcut cunoştinţă cînd eram în cărucioare". Ori, dacă voia să fie mai degajat, mai spirituaclass="underline" „Dumneata mi-ăi dat o dată una în cap cu o rachetă de badminton".
Aruncîndu-şi nerăbdător ochii prin sală, John Bidlake o zări deodată pe Mary Betterton. Chiar ea, Mary Betterton — monstrul acela! Vîrî mîna sub scaun şi bătu în lemn. De cîte ori vedea ceva neplăcut, John Bidlake se simţea în siguranţă dacă bătea în lemn. Fireşte, nu credea în Dumnezeu şi-i plăcea să povestească anecdote deşucheate pe seama preoţilor. Cu lemnul însă era altă poveste.. Şi cînd te gîndeşti că fusese îndrăgostit de Mary la nebunie acum vreo douăzeci şi doi de ani — nici nu îndrăznea să-i numere. Ce grasă, ce bătrînă, ce respingătoare se făcuse! Mina îi alunecă din nou pe piciorul scaunului. îşi mută privirile de la Mary şi încercă să
se gîndească la altceva, fără legătură cu ea. Simţi totuşi nevoia să evoce vremurile cînd Mary fusese tînără. Pe atunci mai călărea încă. Se văzu pe un cal negru iar pe Mary şi-o imagină pe unul murg. Călăreau des în acele zile. Era epoca celui de al treilea şi cel mai reuşit dintre grupurile intitulate: Naiade. Ce tablou formidabil! După
unii Mary se îngrăşase cam mult încă de pe atunci. Lui nu-i păsa, căci niciodată nu-i displăcuseră femeile plinuţe. Uită-te la cele de azi, parcă-s nişte burlane. . O privi iarăşi, şi se cutremură. O ura fiindcă arăta atît de respingător, cînd odinioară fusese atît de încîntătoare. Iar el era cu cel puţin douăzeci de ani mai în vîrstă decît ea.
Capitolul III
La etajul doi, între piano nobile1 şi camerele servitorilor de la mansardă, Lordul Tantamount lucra în laboratorul său.
Descendenţii familiei Tantamount se consacrau de obicei milităriei. Moştenitorul titlului şi al averii însă, fiind infirm, Lordul Edward fusese îndreptat de tatăl său spre o carieră politică, pe care primii născuţi o începeau totdeauna tradiţional în Camera Comunelor şi o continuau grandios în Camera Lorzilor. Nici nu împlinise bine vîrsta majoratului şi Lordul Edward primise în grijă un colegiu electoral. îi purtase corect de grijă, dar, vai, nu-i plăcea nici în ruptul capului să ţină discursuri. Ce Dumnezeu se poate spune cuiva care ar fi dispus să te voteze? Culmea era că nu-şi putea aminti nici măcar punctele principale din programul partidului Conservator, şi cu atît mai puţin să manifeste entuziasm în privinţa lor. Lucru hotărît, politica nu-l atrăgea deloc.
— Dar ce te interesează, la urma urmei? îl întrebase tatăl său.
Nenorocirea era că Lordul Edward nu ştia nici el. Frecventarea concertelor constituia singura lui plăcere adevărată. Evident, nu era posibil să-ţi petreci toată viaţa mergînd la concerte. Tatăl său, cel de al patrulea marchiz, nu-şi putuse stăpîni iritarea şi dezamăgirea. „Băiatul ăsta e un tîmpit", spunea el, iar Lordul Edward înclinase sâ-i dea dreptate. Era un incapabil, un neisprăvit, care n-avea să-şi facă
nici o situaţie. Uneori Lordul Edward se gîndea la sinucidere.
— De-ar cheltui măcar cu femeile uşoare ca orice tînăr de curînd introdus în societate, se plînsese tatăl lui. Desfrîul îl atrăgea şi mai puţin decît politica. — Nu-i plac nici sporturile, îşi continuase el rechizitoriul.