— Bărbații în verde vin după noi, îi șopti ea lui Nicole. La vreo douăzeci de metri de intrarea în sala de bal, care în realitate era sala de gimnastică a Școlii Medii din Beauvois, se afla un ulm înalt, unul dintre copacii maturi transportați pe Rama de pe Pământ. Ajunseră la copac; Eponine căută în poșetă, scoase o țigară și o aprinse repede. Suflă fumul în partea cealaltă.
— Scuză-mă, îi șopti prietenei ei.
— Înțeleg, apucă să spună Nicole, apoi Robin Hood și călugărul Tuck apărură lângă ele.
— Măi, măi, măi, făcu Robin Hood, așadar prințesa noastră sirenă e fumătoare. Nu știi că asta îți scurtează viața?
Eponine fu pe punctul să-i dea replica ei standard, să-i spună că RV-41 o va ucide cu mult înainte s-o facă fumatul, dar se hotărî să nu spună nimic care i-ar fi încurajat pe bărbați să rămână cu ele. Se mulțumi să zâmbească absentă, inhală fumul și îl suflă în sus în crengile copacilor.
— Atât călugărul cât și eu speram să veniți să bem ceva, spuse Robin Hood, ignorând faptul că nici Eponine, nici Nicole nu răspunseseră la comentariul său anterior.
— Da, adăugă călugărul Tuck, am vrea să știm cine sunteți… Se uită lung la Nicole. Sunt sigur că ne-am mai întâlnit, glasul dumitale îmi este foarte cunoscut.
Nicole simulă o tuse și se uită în jur. Pe o rază de cinci-zeci de metri erau trei polițiști. Nu aici, se gândi ea. Nu acum. Sunt atât de aproape de izbândă!
— Regina nu se simte bine, spuse Eponine. S-ar putea să plecăm devreme. Dacă nu, vă găsim când ne întoarcem.
— Sunt doctor, o întrerupse Robin Hood venind mai aproape de Nicole. Poate pot să te ajut.
Nicole simți încordarea din inimă. Respira din nou scurt și greoi. Tuși, ferindu-și fața de cei doi bărbați.
— Asta e o tuse cumplită, Maiestatea ta, auzi ea un glas familiar. Ar fi bine să te ducem acasă.
Nicole ridică privirea și văzu un alt bărbat îmbrăcat în verde. Max, alias regele Neptun, îi zâmbea larg. Dincolo de el, Nicole văzu trăsurica parcată la nici zece metri depărtare. Se simți ușurată și plină de bucurie. Îl îmbrățișă lung pe Max și aproape uită de pericolele din jurul ei.
— Max, spuse ea înainte ca acesta să-i pună un deget pe buze și să zică:
— Știu, doamnelor, că sunteți amândouă încântate că regele Neptun și-a terminat treaba pe seara asta și acum poate să vă ducă în castelul său, departe de haiduci și alte elemente dubioase.
Max se uită la cei doi bărbați, care se amuzau copios pe seama rolului pe care-l interpreta, deși le stricase planurile pentru seara aceea.
— Mulțumesc, Robin. Mulțumesc, călugăre Tuck, spuse Max în timp ce le ajuta pe cele două femei să urce în trăsurică. Vă apreciez foarte mult amabilitatea față de prietenele mele.
Călugărul Tuck se apropie de trăsurică pentru a mai pune o întrebare, dar Max începu să pedaleze.
— E o noapte a costumelor și misterelor, spuse el făcându-i călugărului cu mâna. Dar nu putem zăbovi, ne cheamă marea.
— Ai fost fantastic! spuse Eponine, sărutându-l încă o dată pe Max.
Nicole dădu din cap.
— Poate că ți-ai ratat chemarea, spuse ea. Poate că trebuia să fii actor și nu fermier.
— Când eram la liceu, în Arkansas, am jucat rolul lui Marc Antoniu, spuse Max, întinzându-i lui Nicole masca de scufundător pentru o ultimă ajustare. Porcilor le plăcea la nebunie cum recitam… „Prieteni, romani, curteni… împrumutați-mi urechile voastre… Eu vin să-l îngrop pe Cezar, nu să-l laud.”
Râseră toți trei. Stăteau într-o poieniță la vreo cinci metri de malul Lacului Shakespeare. Copacii și tufișurile înalte din jur îi ascundeau de privirile oricărui eventual trecător pe drumul sau pe poteca pentru biciclete din apropiere. Max ridică rezervorul de aer și o ajută pe Nicole să și-l prindă pe spate.
— Așadar, totul e gata? întrebă el. Nicole dădu din cap.
— Roboții te așteaptă în ascunzătoare, spuse Max. Mi-au spus să-ți amintesc să nu cobori prea repede… N-ai mai făcut scufundări de mult.
Nicole rămase tăcută câteva clipe.
— Nu știu cum să vă mulțumesc amândurora, spuse ea stânjenită. Nu găsesc cuvintele potrivite.
Eponine se duse la Nicole și o îmbrățișă.
— Important e să fii în siguranță, draga mea prietenă, spuse ea. Te iubim foarte mult.
— Și eu, spuse Max după o clipă cu glasul sugrumat, în timp ce o îmbrățișa.
Amândoi îi făcură cu mâna când Nicole se apropie de lac cu spatele.
Lacrimile șiroiau din ochii lui Nicole și se adunau în partea de jos a măștii. Își flutură mâna pentru ultima dată când apa îi ajunse până la brâu.
Apa era mai rece decât se așteptase Nicole. Știa că variațiile de temperatură erau mai mari de când coloniștii preluaseră controlul asupra condițiilor climatice din Noul Eden, dar nu se gândise că schimbările climei au modificat temperatura lacului.
Nicole ajustă cantitatea de aer din vestă pentru a încetini coborârea. Nu te grăbi, se sfătui singură. Și rămâi relaxată. Ai mult de înotat.
Ioana și Eleanor o instruiseră în mod repetat privitor la procedura pe care trebuia s-o urmeze pentru a localiza tunelul lung care trecea pe sub zidul habitatului. Aprinse lanterna și studie ferma acvatică din stânga ei. Trei sute de metri înspre mijlocul lacului, direct perpendicular pe zidul din spate al zonei de hrănire a somonilor, își aminti ea. Rămâi la o adâncime de douăzeci de metri până vezi, sub tine, platforma de beton.
Nicole înota ușor dar totuși obosea repede. Își aminti o discuție avută cu Richard cu ani în urmă, când se gândeau să traverseze înot Marea Cilindrică pentru a evada din New York. „Dar eu nu sunt o înotătoare atât de bună”, spusese Nicole. „S-ar putea să nu reușesc.”
La vreme aceea Richard o asigurase că, întrucât era o atletă excepțională, n-o să aibă probleme cu înotul pe distanță mare. Acum iată-mă înotând ca să-mi salvez viața, urmând aceeași rută de evadare pe care a folosit-o Richard acum doi ani, se gândi Nicole. Doar că eu am în jur de șaizeci de ani și nu mai sunt în formă.
Nicole găsi platforma de beton, coborî alți cincisprezece metri urmărind cu grijă aparatele de măsură și localiză repede una din cele opt mari stații de pompare răspândite pe fundul lacului cu scopul de a face apa să circule continuu. Intrarea tunelului trebuie să fie ascunsă chiar sub unul din aceste motoare mari. Nu o găsi ușor. Tot trecea pe lângă ea din cauza noilor alge care crescuseră în jurul complexului de pompare.
Tunelul era o conductă cu diametru de patru metri, plină cu apă. Fusese introdus în proiectul inițial la insistențele lui Richard, ca ieșire de urgență, pentru situații neprevăzute. De la intrarea în Lacul Shakespeare până la ieșirea în Platoul Central, dincolo de zidurile habitatului era de înotat puțin peste un kilometru. Lui Nicole îi luă zece minute mai mult decât era plănuit ca să găsească intrarea. Când se angajă pe ultima porțiune era deja foarte obosită.
În timpul celor doi ani de închisoare, singurele exerciții pe care le practicase Nicole, și acelea la intervale neregulate, fuseseră mersul și flotările. Mușchii ei care îmbătrâneau nu mai suportau solicitarea extremă fără să se contracteze în cârcei dureroși. De trei ori, cât timp înotă prin tunel, o cuprinseră cârceii. De fiecare dată se zbătu, călcând apa, și se forță să se relaxeze până când cârceii dispărură complet. Înainta foarte încet. Către sfârșit începu să se teamă că va rămâne fără aer înainte de a ajunge la ieșirea din tunel.