De aceea, în scurt timp, Rama fu uitat; nu însă şi de astronomi. Tulburarea lor crescu odată cu trecerea lunilor, pe măsură ce asteroidul cel nou prezenta tot mai numeroase enigme.
În primul rînd problema variaţiei de strălucire. Rama nu avea aşa ceva!
Toţi asteroizii cunoscuţi, fără excepţie, dovedeau o variaţie lentă a strălucirii, crescînd şi micşorîndu-se într-o perioadă de cîteva ore. Cu peste două secole în urmă, se arătase că fenomenul constituia rezultatul inevitabil al rotaţiei şi al formei lor neregulate. Pe măsură ce se rostogoleau pe orbită, suprafeţele de reflecţie pe care le prezentau soarelui se schimbau mereu, iar strălucirea se modifica corespunzător.
Rama nu prezenta asemenea variaţii. Fie nu se rotea deloc, fie era perfect simetric. Ambele explicaţii păreau la fel de neverosimile.
Problema rămase nerezolvată cîteva luni, deoarece nici unul din marile telescoape orbitale nu putea fi abătut de la misiunea permanentă de urmărire a adîncimilor îndepărtate ale Universului. Astronomia spaţială era o pasiune constisitoare, iar la un instrument mare, costul unui minut de lucru atingea cu uşurinţă o mie de dolari. Dr. William Stenton n-ar fi reuşit niciodată să aibă acces vreme de un sfert de oră la Farside, telescopul de două sute de metri, dacă un program mult mai important nu ar fi fost temporar întîrziat prin defectarea unui condensator de cincizeci de cenţi. Ghinionul altuia a constituit norocul său.
Bill Stenton n-a ştiut peste ce dăduse pînă a doua zi, cînd a reuşit să ajungă la calculator să prelucreze datele. Chiar şi după ce rezultatele au apărut pe display, a avut nevoie de cîteva minute ca să înţeleagă ce semnificau.
Lumina reflectată de Rama nu era absolut constantă ca intensitate. Exista o minusculă variaţie ― greu de detectat, însă clară şi foarte regulată. Ca toţi ceilalţi asteroizi, Rama poseda într-adevăr o mişcare de rotaţie. Dar dacă „ziua” normală a unui asteroid era de ordinul orelor, cea a lui Rama dura patru minute numai!
Dr. Stenton făcu cîteva calcule rapide şi constată că rezultatele erau greu de crezut. Ar fi însemnat că lumea aceea mititică se rotea la ecuator cu peste o mie de kilometri pe oră; ar fi fost o nebunie să se încerce o coborîre în altă regiune decît polii. Forţa centrifugă de pe ecuatorul lui Rama trebuia să fie îndeajuns de puternică încît să azvîrle cu o acceleraţie de aproape lg orice obiect. Rama era o piatră rostogolitoare de care nu se puteau agăţa nici un fel de licheni cosmici; era surprinzător că un asemenea corp reuşise să rămînă întreg, fără să se pulverizeze cu multă vreme în urmă într-un milion de bucăţi.
Un obiect cu diametrul ele patruzeci de kilometri şi cu perioada de rotaţie de numai patru minute ― ce loc ocupa printre celelalte corpuri cereşti? Dr. Stenton era un bărbat plin ce imaginaţie, puţin cam prea dispus să sară direct la concluzii. Formulă o ipoteză care-i provocă minute extrem de neplăcute.
Din toată menajeria cosmică, singura corespunzînd descrierii era o stea ce suferise un colaps. Poate că Rama era un soare mort, o sferă de neutroni, rotindu-se nebuneşte, unde fiecare centimetru cub cîntărea milioane de tone…
În clipa aceea, în mintea îngrozită a lui Stenton a fulgerat amintirea nemuritoarei povestiri a lui H. G. Wells, Steaua. O citise pe cînd era un băieţel şi ea îi stîrnise interesul faţă de astronomie. După două sute de ani nu-şi pierduse nici atracţia, nici grozăvia. Niciodată n-avea să uite imaginile uraganelor şi ale mareelor pînă la cer, ale oraşelor înghiţite de oceane, cînd celălalt vizitator din spaţiu se izbise de Jupiter, trecînd apoi pe lîngă Terra în căderea sa spre Soare. Este adevărat, steaua descrisă de bătrînul Wells nu era rece, ci incandescentă şi multe din distrugerile provocate de ea fuseseră cauzate de căldură. Dar lucrul acesta conta prea puţin; chiar dacă Rama ar fi fost un corp rece, reflectînd lumina soarelui, ar fi putut ucide cu forţa gravitaţională la fel de uşor ca focul.
Orice masă stelară pătrunsă în Sistemul Solar ar fi modificat orbitele planetelor. Era suficient ca Pămîntul să se deplaseze cu cîteva milioane de kilometri spre Soare ― sau în direcţie opusă ― ca balanţa delicată a climatului să fie distrusă. Calota de gheaţă antarctică s-ar fi topit inundînd toate regiunile joase ― sau oceanele ar fi îngheţat, încătuşînd lumea într-o iarnă veşnică. O simplă abatere, în orice direcţie…
Apoi Dr. Stenton se linişti şi suspină uşurat. Toate acestea erau prostii, ar fi trebuit să-i fie ruşine de el însuşi.
Rama nu putea fi alcătuit din materie densă. Nici o masă stelară n-ar fi înaintat atît de mult în Sistemul Solar fără să producă tulburări vizibile cu mult înainte. Ar fi fost afectate orbitele tuturor planetelor; la urma urmei aşa fuseseră descoperite Neptun, Pluto şi Persefona. Nu, era absolut imposibil ca un obiect de genul unui soare stins să se strecoare pe nesimţite.
Într-un fel, era păcat. O întîlnire cu o gaură neagră n-ar fi fost lipsită de interes.
Atît cît ar fi durat…
3. RAMA ŞI SITA
Reuniunea extraordinară a Consiliului Consultativ Spaţial fu scurtă şi furtunoasă. Nici în secolul douăzeci şi doi nu se găsise modalitatea de a-i împiedica pe savanţii bătrîni şi conservatori să ocupe poziţii administrative importante. Mai mult, nu se ştia dacă problema avea să-şi găsească vreodată rezolvarea.
Ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, funcţia actualului preşedinte al CSS o deţinea Profesorul (Emerit) Olaf Davidson, binecunoscutul astrofizician. Pe Davidson nu-l prea interesau obiecte mai mici decît galaxiile şi nici nu se obosea să-şi ascundă prejudecăţile. Deşi era nevoit să admită că nouăzeci la sută din ştiinţa lui se baza pe observaţiile instrumentelor aflate în spaţiu, situaţia nu-l mulţumea cîtuşi de puţin. În trei rînduri, în răstimpul distinsei sale cariere, sateliţii special lansaţi să-i confirma teoriile făcuseră exact pe dos.
Problema prezentată Consiliului suna suficient de limpede. Nu exista nici o îndoială că Rama era un corp neobişnuit, dar era oare important? În cîteva luni urma să dispară pentru totdeauna, aşa încît nu prea aveau timp să acţioneze. Ocaziile irosite acum n-aveau să mai apară altădată.
Cu o cheltuială de-a dreptul înspăimîntătoare, o sondă spaţială aşteptînd să fie lansată de pe Marte spre Neptun, putea fi reprogramată şi trimisă pe o traiectorie de intercepţie a lui Rama. Speranţa de joncţiune nu exista; avea să fie cea mai rapidă încrucişare cunoscută, cele două obiecte urmînd să treacă unul pe lîngă celălalt cu două sute de mii de kilometri pe oră Rama avea să fie observat amănunţit numai cîteva minute iar din imediata apropiere mai puţin de o secundă. Suficient totuşi să se poată răspunde la multe întrebări, cu instrumente potrivite.
Deşi profesorul Davidson avea păreri extrem de preconcepute faţă de ea, sonda fusese aprobată şi el nu vedea rostul de-a irosi alţi bani. Vorbi cu elocvenţă despre nebunia urmăririi asteroidului, despre necesitatea urgentă a unei rezoluţii la nivel înalt pentru un interferometru lunar care să poată demonstra, o dată pentru totdeauna, renăscuta teorie Big Bang a creaţiei.
Ceea ce constituia o gravă eroare tactică, deoarece principalii trei susţinători ai teoriei Stadiului Modificat erau de asemenea membrii ai Consiliului. În secret, îl aprobau pe profesorul Davidson, considerînd urmărirea asteroidului o risipă inutilă. Totuşi…